Aud în noapte câinii
La ei mă cheamă-n dulce glas,
Prin beznă și prin negura unduitoare,
A lunii pline de nori sechestrată,
Să plec de lângă tine, să te las.
Îmi spun că dragostea e
A încerca să scrii un lucru nu e atât de simplu precum a pune mâna pe un creion și a mâzgăli o foaie. Când vrei să fie bine, milioane de procese de gândire calculează miile de
I.
Dacă pot găsi cheia codului inițial, nu văd de ce nu aș ști cum să o folosesc în avantajul meu. Am descoperit eu lucruri la care nimeni nu visează măcar.
Nu,
Capitolul I
Am știut dintotdeauna că reprezint un punct de interes, că exercit o atracție inefabilă asupra celor din jurul meu. Familie, prieteni, angajați, cunoscuți, cu toții
Capitolul I
Tăcerea îl înconjoară, îl încălzește, îl bucură. Îmbrățișarea umbrelor dense îi deschide larg ochii. Nu vede unde se află chiar dacă ai săi vii iriși pot
[fragment]
Nu știu exact ce anume a declanșat frenezia asta obsesivă pentru fluturi, dar știu că ea a devenit sufocantă.
Nu vreau să afirm că au înnebunit cu toții, întrucât oamenii nu au fost
Prolog
Am obosit. Existenţa în lumea asta nu a fost vreodată mai simplă ori mai complicată, dar simt din ce în ce mai apăsătoare povara implicată de verbul a fi.
Nu am nimic din ceea ce îmi
I.
Am vrut să mă lupt cu ei... Zău că a existat o intenție dârză ! Și poate că, dacă s-ar fi ajuns la o confruntare directă, aș fi rupt oase, aș fi scos ochi sau mai știu eu
Când am venit în lumea voastră,
Viața mă aștepta.
M-a apucat de guler,
Și un cap în gura mi-a tras;
Dar cum nu am căzut,
A continuat să mă lovească
Și după atâția ani,
Nenorocita nu a
Tăcerea
Sufletele lor strigă la mine
Din văile de aur și lumină,
Din lumea cea de dincolo de tină
Tăcerea ce a fost cândva, acum nu mai e.
Tăcerea ce a fost cândva, demult s-a dus
Nici
Se scuturau cireșii
De albe flori se scuturau cireșii,
Pe nesfârșitele alei de piatră arsă,
Iar luna privea prin fereastră,
Înfiorând lalelele și crinii-n glastră.
Când de la pieptul meu
Prolog
A adormit.
Acum umbra lui se conturează în ambianța întunecată dar atinsă de razele lunii a încăperii. Pentru început, trupul se definește din nimic. Accede în aerul fin și
Crearea unei muze
Șoptește ploaia în noaptea de Marte,
Pe palide chipuri de îngeri ea curge
Și-n inima albastră amarul ajunge;
Iubirea-i pierdută departe-departe.
La fereastră suspină
Destine
La ea se gândește în noaptea albastră,
Cu ochi visători privind pe fereastră;
Și vede luna trecând liniștită în zbor,
Departe în lume ducându-i visele de dor.
Acolo, în zări de
Viitorul
Cred că lumea are o capabilitate imensă de reverie, însă un număr infim de oameni își permit luxul de a visa într-o lume închinată pragmatismului și ipocriziei evolutive. Căci
Palais de Glace
Era prea frig. Îngrozitor de frig. Și-a zis că nu are niciun motiv să mai aștepte și s-a ridicat din fotoliul în care aproape că devenise un veritabil
Copilul Lunii
Din praf de stele sunt făcut
De zei antici, de Dumnezeu
Și stelelor din nopți ferice,
Cu ochi în lacrimi mă închin
Visând la feerii, suspin.
Fug orele zilelor mele
În zări
DD