Poezie
Palais de Glace - fin
1 min lectură·
Mediu
Aud în noapte câinii
La ei mă cheamă-n dulce glas,
Prin beznă și prin negura unduitoare,
A lunii pline de nori sechestrată,
Să plec de lângă tine, să te las.
Îmi spun că dragostea e terminată
Dar nu, nu vreau să cred al lor îndemn,
La piept te strâng, aștept un semn;
Să-mi spui că fără mine vei muri,
Că-n lipsa-mi ai înnebuni.
Buzele tale sunt tăcute,
În marea liniștii inima-ți navighează
Și n-ai idee cât de mult mă lupt,
Să nu-i aud, să nu-i ascult.
De ce nu zici nimic ? – Nu vrei ?
Îți mai aduci aminte, noi sub tei ?
Câtă magie-ntr-ale clipe,
De Venus și-Afrodita oferite !
E clar ! Amor aici nu e !
De te-am iubit, acum trecut-a.
Urletul câinilor pare să confirme:
A fost, n-a fost, nici nu mai vine.
Te voi lăsa – nepăsătoare ?
Și voi urma acea chemare.
În avangarda lătrătorilor voi sta,
Asta fiind menirea mea.
Tu, prințesa mea de gheață,
La cer ruga îți înalță,
Căci al tău am fost mereu,
Păcat c-am știut doar eu.
Azi, eu Magul-Câine sunt
Și de sus de pe colină,
Pentru muritori de tină,
În zori risipesc lumină.
001443
0