În mintea mea

A încerca să scrii un lucru nu e atât de simplu precum a pune mâna pe un creion și a mâzgăli o foaie. Când vrei să fie bine, milioane de procese de gândire calculează miile de direcții în care pașii îți pot fi purtați de cel mai mic gest. De cel mai neînsemnat cuvânt. De o privire sau de un gând. Și cum singurul dușman real pe care îl ai este însăși mintea ta, la fel cum și tu îi ești ei dușman, devine nespus de greu să mai poți gândi limpede. Este de preferat să faci totul fără premeditare. Să nu gândești niciodată cu douăzeci de pași înainte dacă după al doilea pas restul nu mai depinde de tine ci de factori din afară. E o risipă de energie. Dar dacă nu ai de ales și așa este mintea ta, programată să analizeze totul în avans, și în particular ceea ce ar putea merge în dezacord cu planurile tale, atunci poți măcar să te deconectezi de ea. Acceptă rezultatele pe care ți le dă, ia-le în calcul, pregătește-te pentru eventualitatea adeveririi lor, pentru a reuși să le depășești, dar nu uita că totul e în mintea ta. Și cu cât te gândești mai mult la un lucru, cu atât îl faci mai real pentru tine. Dacă nu îți place să fii la mila superstițiilor, fie ele moșteniri străvechi, fie create de tine ad-hoc, atunci acceptă verdele adevăr: Totul e în mintea ta.  Totul era în mintea mea, pentru că, fără vreun motiv explicit de a trăi, mă balansam între noapte și zi precum un pendul stricat. Noaptea voastră era ziua mea, iar minunile acestei lumi stăpânite când de lună, când de stele, când de toate când de niciunele, îmi dezlegau aripile viselor. Totul până când, așa cum se întâmplă întotdeauna, dragostea m-a găsit și acolo, în acel ascunziș aparte proiectat întocmai pentru a evita contactul cu lumea. Din acel moment, mintea mea nu a mai fost a mea. Visele mele au devenit visele noastre și gândurile mele au început să șocheze de două ori mai mulți oameni. M-am ridicat și am plecat. Din Grădina cu Roze, în Orașul Ciorilor. Dacă spui asta cu oarecare gravitate, Orașul Ciorilor pare un loc înfiorător, captiv într-o ceață perpetuă și într-un univers amorf, stăpânit doar de croncăniturile corvidelor și de unduirea vaporilor de apă. Însă eu nu am spus-o la modul serios și, îndată ce am sosit aici, acolo, a venit primăvara. Copacii au înflorit, albinele s-au trezit să-mi zumzăie la fereastra unde aveam o frezie îmbujorată, dăruită cu câteva zile înainte și rămasă tot la mine. Cerurile s-au albăstrit, ajungând de la plumbul alchimiștilor să sclipească în turcoazele orientului și parcă însăși inima mea – eternul cub de gheață călător neimplicat prin lumile acestei lumi, se topea. Se dezgheța. O făcea în fiecare primăvară, e drept. Dar în alte primăveri motivul era unul extern, inanimat. Acum, ceva ce semăna cu iubirea aceea visată în cuvinte pe foi, în veacuri din nopți cu ploi, mă topea pe dinăuntru. Nu crezusem cele scrise. Ori dacă le crezusem, se întâmplase punctual, localizat în decorul mitic al narațiunilor, în exclusivitatea visului din Grădina cu Roze. Dincolo, în lumea prin care colindam chiar eu, în forma fizică, totul era poleială și deloc substrat. Sau cel puțin așa credeam. Simțind buzele moi și calde, pielea albă de catifea și ochișorii cu steluțe îndrăgostite de nimicnicia din mine, atitudinea categorică de până mai-nainte, în care „îngerii din ceruri, înșiși”, nu-mi dădeau voie la amor aievea, începu să fie reconsiderată. Cu fiecare pas făcut mai departe, mai către direcțiile de neanticipat în vis, dar foarte evidente din punct de vedere uman, începeam să cred că pot. Că voi reuși să obțin toate acele lucruri până nu demult doar visate. Că voi primi, voi iubi și voi trăi fericit împreună cu singura copilă ce m-a primit în inima sa. Cu cea dintâi femeie pe care am iubit-o pentru sine și nu pentru vreun interes. Atât de multe lucruri le-am făcut dintâi cu ea, că viața mi se părea brusc a fi fost împărțită în două ere. Era dintâi a fost cea a disperării, a întunericului și a căutării unei scăpări, iar cea care a debutat odată cu primul ei sărut a fost era fericirii, a liniștii și a luminii.  Îmi amintesc foarte clar fiecare secundă petrecută în orașul acela. De la sosirea inițială, cu plecări, veniri, lacrimi, pasiune, descoperiri și cel mai mult cu iubirea ochilor cu steluțe. Fiecare strop de ploaie, fiecare fulg de nea, fiecare frunză căzută sau înverzită, fiecare rază de soare și fiecare ciripit de păsărea, purtau de la mine pentru ea câte un sărut și o declarație de amor. Pentru că iubirea nu e făcută să fie dată oricui, de-asta tot auzi oamenii plângânduse că ei nu au noroc în dragoste, că nu își găsesc jumătatea, că nimeni nu-i iubește și tot alaiul de văicăreli. Iubirea, ca și fericirea, și-o mai face și omul cu mâna, gura și mintea lui. Altfel nu ar exista nici atâta câtă este.  Venise decembrie și ca în ultimii zece ani, poate, o făcuse udă ca o femeie, dar lipsită de substanță ca limba plină de cuvinte a aceleiași ființe. Tomitzu ajunse acasă pe la nouă seara, iar Brândușa îl așteptase în fața blocului, pentru că își uitase cheia acasă. Nu o mai văzuse de aproape o săptămână și nici acum nu ar fi văzut-o dacă ea nu-l apuca de braț iritată. – Tomitzu, ce se întâmplă ? De ce mă eviți ? Mirat de confuzia căreia îi căzuse victimă, bărbatul o privi cu ochii săi rătăcitori după culori și forme: – Mă confundați. – Ce ai ? Ce faci ? – insistă domnișoara fără a-i elibera brațul. – Nu sunt cine crezi tu că sunt. Uită-te mai bine la mine! Eu nu te-am văzut niciodată. Părând a crede cele ce spunea, bărbatul o descuraja. Brândușa uită de grijile ce-o torturaseră toată săptămâna, de miile de telefoane fără răspuns date pe numărul lui, de zecile de emailuri și toate cele. Îl mai așteptase și ieri în apartament. Îl mai așteptase și miercuri și marți și luni, totul în zadar. Acum, că apăruse, în ciuda comportamentului său inexplicabil, nu avea de gând să-l mai scape din mână. – Cred că ai dreptate. Semeni foarte mult cu el, dar nu poți fi tu. – Păi, clar nu sunt. Nedându-și seama de capcana întinsă din cuvinte de către femeie, bărbatul confundat cu Tomitzu o invită sus, în apartamentul său, pentru a-i demonstra că nu e cine i se spunea că e. – Numele meu e Narcis, îi dezvălui el servind-o cu o cafea. Ție cum să îți zic că vreau să te cunosc mai bine ? – Îmi zici că vrei să mă cunoști mai bine. – Da, dar îți pot inventa eu un nume, sau îl preferi pe-al tău ? – Nu prea mă omor după numele meu. Zi-mi cum vrei. – Bine... O să te strig Smărăndița. – Vai ! Dar nu, te rog. Ãsta e numele meu ! Zi-mi altfel. – Atunci îți zic tot Smărăndița, dar în șoaptă. E mai senzual. Brândușa era să se înece cu cafeaua. Dar nu se înecă. Lăsă ceașca pe măsuța dinaintea canapelei și îi trase o privire marcă înregistrată indiscretului. – Ce te face să crezi că o să mă arunc cu tine în pat, Narcisule ? – Am zis eu ceva de pat ? – se miră el. Nu vezi ce canapea moale am ? – Ah, da. Păi bine, mă, dacă tu ești Narcis, pot fi eu zâna aia a lui ? Cum o chema ? – Nimfa Ekho ? – Mda. – Nuu ! Că nimfa Ekho îl iubea și el săracu’ nu o băga în seamă. – Ca să vezi ! – Da, dar eu te bag. Vezi ? – Mă bagi, da. Parcă ai zis că nu mă bagi în pat, că ai canapea mișto. – Te bag în seamă, băi, Narciso ! – Și eu te bag în mă-ta. Mă cheamă Ella, dacă vrei să știi. – Nu te chema Smărăndița ? – Nu. Mă chema Ella. – De la Mihaela ? – De la... Da. De la Stela. – Steluțo ! De-aia ai tu ochișorii plini de steluțe, mă. Că te cheamă Ella-Stela. – Să mi-o lingi ! – Ai pofte ? Ce să-ți ling ? – Pe Ella-Stela.  În secunda următoare, botul pofticios al Narcisului devora patru buze din și mai pofticiosul bot al iubitei sale. O dezbrăcase cu o singură mișcare, de întins pe spate întinzânduse singură. Sucurile ușor înțepătoare de aromau inconfundabil punguța bucuriei îl înnebuneau cu desăvârșire și nici ea nu era chiar lucidă când îi ceruse să intre el. Să intre tot. Noaptea de pasiune se încheie, în cele din urmă, o sticlă de șampanie și cinci ore mai târziu, cu nimfa Ekho adormită la pieptul iubitului său, adormit în brațele iubitei sale.  Pentru Narcis, lucrurile se întâmplau întotdeauna după un model unic. În special datorită perspectivei sale atipice asupra acelor lucruri. Dacă voia ceva cu adevărat în sufletul lui, acel ceva se adeverea. Dacă fugea de ceva, acel ceva fugea la rându-i de el. Sigur, conjuncturile erau altele în funcție de caz, dar toate cele gândite de el erau, invariabil, corecte. Tocmai de aceea nu stătea mult pe gânduri după ce își dădea seama că un anumit lucru era așa sau altcumva. De cele mai multe ori, lua atitudine. Niciodată din proprie inițiativă, întotdeauna cu promptitudine la comandă. Se mândrea cu abilitatea sa de a face orice i s-ar fi cerut. Era o capacitate psihică pe care foarte puțini oameni o prezentau.  În cele din urmă, fata văzu că Narcis al ei nu se mai comporta deloc precum îl știa ea. Pur și simplu nu mai înceta jocul de-a personajul mitologic. Descoperi într-un sertar un manuscris în care viețuiau două personaje, Narcis și Alesia, care alcătuiau un cuplu de tineri din anturajul Maniacilor lui David Dinulescu, dar nu putu trage concluzia că iubitul ei își asumase identitatea unui personaj literar ținând-o una și bună cu ea. În fond, Narcisul ei nu era dus cu pluta. El era venit doar. Piesa lor de teatru a continuat o vreme. El era Narcis, ea îi era iubită, amantă și confidentă. Se întâlneau zi de zi, și-o trăgeau minim de trei ori pe zi, ieșeau în oraș - evitând prietenii și prieteniile, petreceau multe și nenumărate ore împreună. Singurul amănunt cu care el nu era de acord, sau dacă era, o făcea pentru ea, era invariabila ei plecare către casa părintească din fiecare seară. Și astfel, decembriele a ajuns să fi apus pe jumătate. Nimic nu se schimbă până într-o dimineață, când fata găsi în portofelul lui mult mai mulți bani decât era normal. Bani despre care știa sigur că nu îi putea avea și de asemenea care nu puteau proveni de la ea cum se întâmpla de obicei. Ea nu avusese niciodată douăzeci de mii de euro. Îl așteptă să vină cu cafeaua și eventual niște dezvăluiri despre vreo moștenire sau ceva asemănător. Evident, el uitase complet să-i împărtășească și ei taina celor patruzeci de bancnote roz purtătoare ale denominației de cinci sute de unități. – Când aveai de gând să-mi zici și mie de banii ăia ? – Care bani ? – Ãia douăzeci de mii de euro. – Aaa! – De unde îi ai ? Sau mai bine te întreb dacă sunt ai tăi. – Sunt ai mei, nebuno, râse el. – Ce-ai făcut pentru ei ? – Nimic. Mi i-a dat Nașu’ drept cadou de sărbători. – Care e nașu ăla atât de darnic cu fină-su ? Nu are nevoie și de-o fină ? – Are fină deja, dar dacă e, te iau eu. – Haide mă, nu mă mai enerva ! Zi-mi de unde ai banii ! – Am prins un contract pentru o carte. – Ei, da !? Și te-au plătit înainte ? – Mda. Banii chiar sunt de la Nașu’ Dinulescu, nu te mint. – Hai lasă-mă în pace ! – Bine. – De ce e secret ? De ce nu îmi poți spune ? – Păi, ți-am zis deja. Ce e așa greu de crezut ? – În primul rând, nu există David Dinulescu ! La fel cum nu există niciun Narcis și nicio nimfă Ekho. Toți sunt creații literare pe care ți le asumi. – Dar eu sunt Narcis. Și David e nașul meu. De la el am banii ăia, ce e așa de greu să înțelegi ? – Înțeleg. Înțeleg că te joci cu mine și că nu vrei să-mi spui. Dar încep să mă obișnuiesc cu excentricitățile astea. Nu știu ce s-a întâmplat în săptămâna aia în care ai dispărut, dar clar nu mai ești Copilul meu. – Sunt ! Sunt al tău. Nu te îndoi de asta nici pentru o secundă ! Doar că... – Doar că nu îmi poți spune un simplu adevăr. Niciodată nu ai putut. – Adevărul e foarte dificil de acceptat. Uite, ți-am făcut un rezumat și ți-am spus concluzia unei povești lungi de-o săptămână și tu nu ai vrut să mă crezi. – Păi cum să cred că există în realitate un personaj pe care l-ai inventat tu ?! – Nu știu. Dar e singura explicație. – Mai încearcă și altele. Sunt dispusă să ascult orice ai avea de zis. Măcar să te aud vorbind. Culcată pe pieptul lui, fata închise ochii și se lăsă dezmierdată de atingerea acelor mâini care o înfiorau ori de câte ori se apropiau de pielea ei. De părul ei.  La o masă stăteau Alex, cu David și Numărul Unu, Nicky, deh. Ei beau în principiu scotch, dar pentru că era abia două după prânz, puseseră și gheață în pahare. S-o mai dilueze, desigur. Pășind în urma lui Matei, șeful securității din Club, Narcisul se alătură trioului de ași. Ei, aș! Era așteptat de David, care îl chemase noaptea trecută prin telefon, dar abia de dimineață reușise să îi trimită unul din elicoptere să-l zboare peste cele trei sute de kilometri din Orașul Ciorilor. – Finule, ia zi, ce bei ? Un uischian de-ăsta scoțian ? – Trebuie să te refuz, pentru că mă cam supără pateu’ de la un timp. – Lasă, mă, că îți cumpăr eu altul. Bea cu noi să sărbătorim ! – Beau. Dar ce sărbătorim ? – Un Ballantines lu’ finu’ și încă un rând pentru noi, dădu David comanda fetei care aștepta în spatele scaunului ocupat de Narcis. – Cum a fost zborul ? – se introduse Alex în conversație. – Superb. Țara e cam nașpa, dar zborul a fost bestial. Trebuie să-mi iau și eu un elicopter de-ăsta, că nu se mai poate. – Vezi ce-ți dorești, finule, că poate te trezești de Crăciun cu un elicopter sub brad, interveni și Numărul Unu în hohote, stârnindu-i pe toți. – N-am eu brad de Crăciun, vere. Chiar mă gândeam zilele astea că pentru mine nu prea se simt Sărbătorile. – Deh, mă, dacă ai plecat din sânul Maniacilor să te duci la sânul unei femei, îl ironiză David. – Hai lasă, că e bine și acolo. Nu am de ce să mă plâng. – Plânge-te, finule, că acum e momentul în care Moș Crăciun trage cu urechea, se amuză Alex. Sau, dacă ai o listă, dă că i-o dau eu. – Da’ la Moș Crăciun nu a venit criza ? – Nici vorbă. Din cauza lui a început. – Cum așa ? – Păi, unde crezi tu că s-au dus miliardele alea de euro dispărute din piețele financiare, mă ? – La Moș Crăciun, în Laponia ? – La Moș Crăciun aici, la masă. – Râdem noi și glumim, zise David, dar mai bine vorbim ce e de vorbit. Că nu te-am chemat să discutăm economie. – Așa e, întări Nicky. – Ia zi, finule, cum stai tu pe-acolo, pe unde ai fugit de noi ? – reluă David. – Nu știu ce să zic. Cred că bine. Cu banii stau cam super prost, dar când a fost altfel ? Nu știu ce să fac să fie bine. – Mă. Eu vreau să te ajut pe tine. Pe voi doi, amândoi. Înțelegi ? – Încerc. Cum vrei să ne ajuți ? – Uite, vreau să vă fac o donație. Așa, de sărbători, că tot e vremea cadourilor. – Păi de ce ? Ce-am făcut să merităm ? – Lasă, mă, că nu trebuie să fi făcut nimic. De ce trebuie să fie asta pe bază de recompensă când tu faci banii ăia pe care îi faci mai mult din inerție ? Nu ziceai tu că munca ta nu e pe bani, e mai mult pe mărgele ? Că dacă e să faci ceva, tu nu acumulezi decât experiență. Că bani, mai subțire ? – Ziceam și eu. Știi că sunt incompatibil cu muncile astea manuale, care nu îți solicită inteligența, ci doar capacitatea de supunere și subordonare. – Știu. Da’ ia fii tu atent la ce m-am gândit eu. – Ce ? – De ce nu vrei tu să lucrezi pentru mine ? – Cum așa, nașule ? Nu mă pot muta înapoi aici, că am treabă. Și fata n-are de gând să vină cu mine, orice-ar fi. – Lasă, mă, că nu trebuie să te muți. Și nici să muncești pe bune. – Așa mai vii de-acasă. Deci, ce vrei să facem ? – Ai văzut că de la un timp nu mai pot să pun mare lucru pe foaie. Nu mă mai concentrez, mă, deloc. Nu știu ce am. – Da, știu. – Ei bine, ce-ar fi dacă ai scrie tu în locul meu ? Eu te plătesc și tu scrii. – Să scriu cu numele tău, nașule ?! Nici măcar nu ne apropiem ca stil. – Taci, mă, că nu e așa. Tu scrii ce-ți zic eu să scrii. Facem un briefing cam ce ar trebui să scrii, în care îți dau eu toate ideile și toate indicațiile, după care tu le mesteci și le mâzgălești pe foaie. Nu e greu. – Cred că putem face asta. De ce nu ? – Bine. Așa îmi place despre tine, mă, să fii mai deschis. – Sunt deschis cu tine, nașule. Ne știm de-o veșnicie, doar. Pizda mă-sii ! – Păi da. Și fii atent. Îți dau douăzeci de mii pe lună. Nici nu contează câte pagini scrii, sau dacă scrii. Banii ăștia sunt garantați și livrați în cont lunar. Două sute patru zeci de mii pe an. Dacă vrei. – De lei ?! – De euro, mă ! – exclamă Alex râzând. Ne știi pe noi că ținem lei ? – Începe să sune bine, sau ce ? – adăugă Numărul Unu. – Sună bestial, chiar, aprecie Narcisul încântat. Când putem începe ? – Chiar acum, zise David și cu un gest discret făcut peste capul musafirului, îl aduse din nou lângă masă pe Matei, de la care primi un pachet de euro. Reluă către Narcis: Uite, ăștia sunt bonus de instalare, ca să zicem așa. – Sau cadou de Crăciun, îl completă Alex. – Nu, mă, cadoul de Crăciun e altceva, își corectă Nașul omul de încredere. – Aa, da. – Mulțumesc frumos, zise Narcisul primind banii de la David. – Știu că la valoarea mea, douăzeci de mii înseamnă cam cât un strop de scotch, dar mă gândesc că e o sumă acceptabilă pentru început, nu crezi ? – E o sumă, nașule. Sunt o grămadă de bani, mai ales că eu nu am avut niciodată atâția. – Batem palma ? Narcisul întinse mâna Nașului său, apoi și lui Nicky și Alex, închinând imediat câte un uischian tocmai adus de fată.  În cea de-a doua zi de ședere la Villa Maxima, Nașu’ îi pregăti o surpriză finului Narcis. Dimineața pe la prânz, una dintre menajerele abia majore ce lucrau la întreținerea palatului intră în dormitorul prezidențial în care fusese cazat oaspetele și se băgă lângă el sub cuverturi. Având un somn iepuresc, Narcisul o simțise încă de la intrare, dar își continuase jocul de-a somnul, așteptând să vadă ce urmează. Fata se dezbrăcase undeva în afara unghiului său de observație și în penumbră, apoi se furișă în patul cald și îl luă în brațe. Atingându-l pe spatele dezgolit, sânii ei înfiorară bărbatul până la lacrimi. Își recunoscu „fetițele”, sânii iubitei lui și, fără a deschide ochii, darămite a se întoarce, zise: – Când ai venit și cine te-a adus ? – Taci, îi răspunde ea în șoaptă și se afundă complet sub cuvertură, pentru a-i spune bună dimineața și cadoului pe care iubitul îl rezervase de doi ani doar pentru ea. Se ridică apoi și îl luă în brațe, mâna lui oprinduse între picioarele ei, cuprinzând-o întreagă. Adormiră și dormiră așa, îmbrățișați, zi de iarnă până-n seară. Când luminile din exterior fuseseră deja aprinse, jaluzelele ușor întredeschise întinzând o limbă luminoasă pe covor și pe patul imens, ea se trezi și-l trezi și pe el cu un sărut pe ceafă. – M-aș putea obișnui cu programul lor de somn, murmură ea. – Crede-mă că sunt treji de mult ăștia. Alcoolul îi face să doarmă puțin. Nevoia de alcool, nu efectele lui. – De unde știi ? Adică, suntem singuri aici. Eu nu am văzut pe nimeni altcineva când am venit. – Era devreme. – Nu. Nu m-am întâlnit cu niciun om. Nu mă refer doar la ei. Narcisul se întoarse ușor către ea și o sărută, mângâindu-i părul ondulat. – Și cum m-ai găsit ? – Mi-am amintit unde dormea Fulgușorul când David era dispărut în ”Umbra”. – În dormitorul Prezidențial. L-ai găsit repede ? – Nu chiar, recunoscu ea. Am bătut la mai multe uși încuiate. – Oricum, e ciudat. Aici nu ai cum să nu întâlnești măcar o fată în casă. Un portar, ceva, la intrarea dinspre stradă. – Nu am venit din stradă. M-am trezit direct în holul de la intrare. – Ah! – exclamă el descoperind soluția misterului. E un vis, iubito. Visez. – Nu, nu! Te asigur că sunt aici și sunt foarte conștientă de ceea ce afirm. – Dar cum să se poată una ca asta ? Doar nu suntem niște personaje într-o carte, nu ? – Clar nu. Cu toate că uneori, viața asta așa de mult îmi pare a fi o poveste... Narcisul râse ușor, sincer amuzat. Îi dădu dreptate iubitei sale. – Hai, vino, să mergem în căutarea unor răspunsuri! – Nu! Mai întâi de asta, te vreau în mine. Tare de tot! Căutarea răspunsurilor a fost, totuși, inițiată, după aproximativ 15-20 de orgasme în gura mare, plus un duș comun și trei, patru orgasme înfundate.  Cu alte cuvinte, Complexul Exotic al nașului Dinulescu era pustiu. Oriunde ai fi privit, nu găseai nici țipenie de om. Dar cafeaua aburea în cești, cozonacii se coceau în cuptor, televizoarele mergeau, focul ardea în șemineu. – Ceva straniu se întâmplă aici, trase fata concluzia. Parcă ziceai că nu suntem personaje într-o carte. – Nu suntem! – întări Narcisul categoric. Pentru că eu sunt autorul. – Și-atunci ? Cum se poate să vedem atâtea dovezi ale prezenței oamenilor, dar nu și oamenii ? – Bine, poate că suntem personaje într-o carte. – Prea bun autorul care ne-a scris atâtea senzații, puiule. Mă simt foarte reală, mai ales după ce mi-ai făcut în pat și sub duș. Râzând amândoi, s-au așezat pe sofaua din incinta șemineului și s-au strâns în brațe ca regăsiți după o lungă înstrăinare.  – Ce-mi spui tu mie acum, ai visat, Copilu’. Foarte frumos, dar tot un vis rămâne. Și nu explică deloc cum de ai douăzeci de mii de euro cash. Fata era în brațele sale, în patul lor, goală ca în ziua cea dintâi. Și mare dreptate mai avea. Însă, cu toată dreptatea asta, Narcisul nu își amintea o altă versiune, un alt adevăr. – Și dacă suntem personaje într-o carte ? Într-o poveste, veni el cu o alternativă în care puse atât de multă convingere că se și crezu. Iar el nu se credea mai niciodată. – Nu, refuză ea cu simplitate. Suntem doi oameni normali. Reali. Nu ne-a scris nimeni soarta dinainte și nici nu avem vreun rol într-o poveste. Fie ea fictivă sau inspirată din realitate. Confunzi lumea literelor tale cu lumea asta, pe care o simt și eu. Lumea din capul tău nu este, oricât de mult apeși tu pixul pe hârtie, atât de reală cum e lumea aievea. În lumea aceea descrisă, te pot suge la infinit și tu îmi poți însămânța păsărica la comandă. În lumea asta de aici, trebuie să iei o pauză. Nu îmi poți da câtă vreau și de câte ori vreau, sămânța ta. E o lume a regulilor fizice. Tot așa, dacă în lumea din capul tău, tu poți obține douăzeci de mii de euro pe lună de la David Dinulescu pentru a-l ajuta să scrie din nou, în lumea de aici nu există Nașu’. Nu scrie, nu există, nu ți-a dat douăzeci de mii de euro acum câteva zile la Complexul Exotic. Pentru că nici Complexul Exotic nu există. Prin urmare, tu nu poți justifica banii ăia. – De ce ? Că nu există Nașu’ Dinulescu ? – Exact. – Dar îi am! – Asta nu mă încălzește cu nimic. Mă face doar să cred că încă ne aflăm într-un vis. Ori pe o pagină de poveste. – Ciudat lucru din partea ta. Cum să îmi dai dreptate după un singur minut ? Cum să nu existăm ? Dar ce suntem ? – Un singur lucru poate certifica realitatea acestui moment. Apartenența sa la lumea aievea. – Care ? – o întrebă el curios. – Trebuie să ne-o tragem, răspunse ea serioasă, mușcându-i ușor pieptul, pentru a fi sigură că îl poate domina. – Ce dovedește asta ? – râse el. – Dovedește că după ce termini de două ori, a treia dată nu mai reușești. Sau dacă reușești, te ține minim o oră. – Ai tu atâta răbdare ? – o ironiză el. – Pentru a-mi demonstra mie un lucru, ți-o trag și trei zile ! – exclamă ea. Experimentul dură doar trei ore, fiind întrerupt de scurte momente de refacere a energiei. Niște șampanie și câteva înghițituri de friptură la grătar servite în pat, eventual și o prăjitură, despre care el comentă că e preferata lui. Deci tort de ciocolată, că altceva nu avea cum. Mai întâi o luă deasupra lui, refuzându-i plăcerea de a sta el sus. Era o postură comodă pentru amândoi și îi permitea să se miște incredibil de rapid și de amplu în ea. E adevărat, gravitația îl lăsa repede fără sânge pe conductă, dar nu era o problemă. Fiind făcută exact pentru gustul și mărimea lui, deci mai mică cu vreo câteva măsuri, punguța bucuriei îl stoarse repede de sucuri în strigăte ce negreșit puteau trezi tot blocul, dacă nu chiar cartierul. Urmase desertul de ciocolată. E știut efectul întăritor al ciocolatei, motiv pentru care de data asta o luă pe la spate, mai întâi culcați și apoi pe coate și genunchi. Cam greu de data asta. Curgeau apele de pe ei măcar ca și Zambezi în defileurile de după Victoria. Dar a însămânțat-o. Despre asta nu încape îndoială. Abia trecuseră jumătate din cele trei ore. Ei nu știau cât va dura pusul (în practică), dar erau optimiști. Sperau amândoi să-și dovedească limitările fizice și biologice, pentru a se putea bucura măcar de euroii de sub clopoțelul de alamă, sus pe etajeră, dacă de conștientizarea condiției umane nu aveau cum și nici motiv. Friptura de porc era rece, dar perfect asezonată. El mâncă doar porția ei, ea mâncă doar cât o vrăbiuță. Neavând vin roșu pentru că îl bătea la pateu, exact cum îi spusese nașului, îi turnă șampanie pe sâni și pe abdomen și pe piersicuță. Șampania avea gust relativ de piersicuță, dar numai după ce o linse. Înainte de asta, avu gust de sâni, burtică și buze moi. Doar două buze moi. Îi dădu să bea din gură. Între cele patru buze, tot moi, intră după ce le devoră o vreme relativă. Atât de relativă că numără cinci orgasme pe degetele fiecărei mâini. Și oricum nu avu cum să nu intre, fiind mai mult posedat de forța naturii pe care momentan o vom numi ”bebelina”, negăsind altă rimă. Îl împinse pe spate și se puse peste el, cu picioarele întinse și strânse unul lângă celălalt. Cu toată această opoziție, Dihania fu absorbită într-o singură alunecare. Udă, fierbinte, dar nu inconfortabil de, punguța bucuriei preluă controlul. Mâinile lui o strângeau de funduleț, mai mult masându-l decât dictând un tempo sau ceva cât de cât asemănător unui ritm. Femeia era la comandă și vru să fie clar înțeleasă, învinețindu-i cu promptitudine câțiva centimetri pătrați de gât. El se gândi că îi place să-i poarte semnul, dar mintea perversă devie un grad și oftă în sinea-i că buzele acelea vorace nu se apropiaseră cu o pasiune similară de Dihanie. ”Mă terminai mult mai repede dacă mă sugeai. Sau poate că nu vrei să mă termini mult mai repede”, se gândea el simțind tot mai difuză limita și așa extrem de străvezie dintre Real și Suprareal. Concluzionă că dependența piersicuței de Dihanie era motivul pentru care ea nu se obosise să-și țină promisiunea de mai devreme și să-l ”sugă la infinit”. Asta și certitudinea că oricât l-ar fi ținut în gură, era deja episodul trei al experimentului și dacă era să o doară vreo buză, mai bine s-o doară cele de jos. Sunt și patru, sunt și mai bine adaptate, simt și mai mult. Brusc o simți strângându-l în ea foarte tare. Simți cum, nu își explica de unde, sucul de piersicuță îl udă cu o năvălnicie rarisimă. O simți prelingânduse jos pe el, ajungându-i printre picioare și udând patul. El o simțea pe ea. Ea nu mai simțea decât că îi este bine. Se gândi s-o întrebe, în glumă, cum făcea ades la începuturile lor, cum o cheamă, dar din sinceritatea sufletului său, nici el nu știu din prima că o chema Ina-Andrelina. Crezu că o cheamă Ella-Mihaela. Aaa! Da, așa o chema. O confundase cu o altă gagică, mă! Vai ce se mai amuză tot acolo, în sinea lui. O strânse atât de tare în brațe că se uniră într-o singură entitate. Și tot nu o însămânță. Cât de mult o simțea el în postura asta, cât de bine își făcea ea treaba și cât de aproape simțea că este, tot nu termină. O puse pe-o parte, îi strânse picioarele din calea lui și se apropie de ea. Simțind-o tresărind, apăru un fulgurant gând care îl îndemna să ia o pauză, care îl elogia pentru rezistență, duritate, mărime și toate prostiile virilității și egocentrismului asumat. Știa că experimentul a avut succes. Erau în lumea limitelor fizice. Oricum, el era clar în lumea acestor constrângeri. Ea, mai degrabă în Orgasmolandia™. Îi descifră o șoaptă ca prin vis: ”poți să termini? Vreau să termini repede.” O minți crezând și el ce spunea. Și spunea adevărul. Intră ușor în ea și simți fierbințeala. Deja toate sucurile de piersicuțe și de nectarine și de portocale și de orice altceva fuseseră stoarse. Nu mai avea protecție la temperaturile înalte și la fricțiune decât pentru maxim trei, patru minute. Aproximarea, deși pur aberantă, scoasă din păsărica îndreptată către el, că din alta nu avea cum, avea să fie foarte exactă. Lăsânduse asupra ei, o făcu să geamă și apoi să țipe ușor. Ajunsese la capătul de departe al piersicuței deshidratate și o răni cu plăcere. Cu plăcere pentru ea, că el încercă să se concentreze pe obiectivul final – completa deshidratare a Dihaniei. Deși în mod normal, cu cât îți folosești mai mult creierul, cu cât gândești mai mult în direcții raționale, cu atât se îndepărtează perspectivele finalizării, de data asta ceva intrigant se întâmplă. Nu știu exact ce, dar și ea simți. Și își mișcă în contratimp fundulețul. Când îl simți foarte tare, îl împinse afară și îl trase deasupra ei. Punctul critic atins pe când era încă înăuntru, culmină cu stropi denși, puternic aromați storși de mânuța ei peste sâni, pe gât, pe abdomen și pe buze, în completarea celor anterior țâșniți pe sublima piersicuță. – Ah! – țipă ea extaziată. – Și eu te ador! – interpretă el după bunul plac reacția iubitei. – În afară de asta, îi explică ea. Suntem reali. Râzând sincer, căzu peste ea epuizat. Se lipiră fizic cu ajutorul sucului despre care niciunul n-ar fi crezut că mai putea fi atât de abundent la tura a treia. – Nebuno! – Nebunule!  – Vreau să te duc undeva departe, acum, că îmi și permit. – Unde vrei să mă duci ? – De ceva timp am așa, o fantezie cu plecatul undeva. Să fie noapte, să avem o cameră doar pentru noi, un pat mare... să nu ne deranjeze nimeni și să îți fac tot ce vreau. – Aici nu îmi poți face tot ce vrei ? Sau nu e patul destul de mare ? – Nu știu. Poate că e ceva care mă reține de la a te brutaliza. E un decor familial, intim. Nu trezește deloc animalul posesor de Dihanie. – Vrei să zici că poți și mai tare decât în noaptea asta ? – Vreau să cred că pot. Singurul mod în care putem afla, este să ne ”get a room where no one can find us”. – Și să mi-o tragi până nu mai poți ? – Și să te fut până nu mai poți! – Promisiuni, se lamentă ea cu subînțeles. – Binee, dar înainte să nu mai pot atunci, cred că mai pot o dată acum!  Ceea ce nu știa Ina-Andrelina era că în nebunia Narcisului ei rezida și o măsură de adevăr. Poate că nu o fi fost o ființă din lumea reală, dar David Dinulescu sigur exista. Și o făcea foarte bine de vreo doișpe ani. Spuneau gânditorii altor epoci că și personajele din cărți au o viață a lor. Au viața pe care le-a dat-o scriitorul. La fel, monștrii minții umane sunt perfect reali în universul lor. Pe această linie de gândire, oricât de inexistent se dovedea Nașul Dinulescu în lumea simțurilor, el era bine sănătos în lumea lui, în lumea cea creată de Narcis. Manifestarea în lumea fizică a unui personaj pur ideatic, prin suma de bani pusă la dispoziția creatorului său efectiv, cădea într-un plan secundar.  Poți merge în vis sărac și poți reveni de acolo mai bogat cu douăzeci de mii de euro. Știu asta pentru că mi s-a întâmplat mie. Nu știu însă dacă se poate întâmpla oricui sau numai minților șuie care nu au prea multe întâlniri tangențiale cu omenirile ne-șuie. Păi, dacă mie mi se scoală să fac un lucru, îl fac din prima. Dacă apuc să depun vreun efort cognitiv, o să ajung să mă răzgândesc, sau cel puțin o să amân foarte mult. De aceea, dacă vreau cu adevărat un lucru, dau dacă îmi place un lucru, ori îl fac pe loc, ori îl fac data viitoare când îmi amintesc. Lucrurile care nu îmi plac și care nu mă încântă, le amân. Și le amân sau le refuz, că există și posibilitatea asta, pentru că îmi perturbă capacitatea nativă de relaxare. Pot sta ore în șir întins pe spate în timp ce tu îmi stai pe piept, în brațe sau mi-o tragi. Desigur, în cel din urmă caz, deși stau întins pe spate, nu mă relaxez, ci mai degrabă te agresez. Ți-o agresez. Abia după ce te însămânțez, pot reveni să mă relaxez. Acum, pentru că ai intrat goală pe ușă, trebuie să ți-o mușc.  – Finule, știu cât de mult îți dorești tu un SLR ca ale mele, dar m-am gândit și Adeline nu m-a lăsat să îți iau unu’. Zicea că nu ai tu atâta experiență cât să fugi cu săgeata pe drumurile astea de la noi. Așa că ți-am luat un BMW. – Un ce ?! – Un bemveu’, mă. Cadó! Uite-l colo! Narcisul se uită în parcare și văzu cinci bemveuri de fapt. Unul mai ceva decât altul. Începu să râdă. – Da’ îmi aleg unul din ele, sau cum îl identific ? – Nu mă, ăla serie 7 e al tău. Ia și încearcă-l, îl lămuri Nașul dându-i cheile. Hai, că nu mușcă. Urcară în limuzina sport unul entuziasmat, altul aproape șocat. – Băi Nașule, mașina asta e optzeci de mii, pe puțin. – Mai degrabă e o sută de mii, că e full-option. Discuri ceramice, cutie ceramică, jante unicat. – Doar șoferul e de decor, izbucni Narcisul. Știi că nu am permis. – Mă, nimeni nu e perfect. Știi că nici eu n-am. – Da, da’ pentru tine e mai ușor, că te știe toată lumea dacă ieși cu SLR-ul și când nu ieși cu SLR-ul, nu conduci, că ai șoferi. – Vrei și tu șofer ? Da’ unde-l ții ? – Nu vreau șofer. Ori conduc eu, ori nu e mașina mea. David râse sincer. – E mașina ta, mă! Tu o conduci. Da’ nu știu ce să zic de permis. Mergi și tu așa până îți fac unu’. – Nu e vorba de asta. E vorba că nu am experiență în trafic decât ca pasager. – Nu mă înnebuni, că acum te duc în Germania și te pun să dai ture de circuit până vine primăvara. – Să știi că ar fi o idee. Mai fac și eu poze de facebook. – ’Ți-ar facebooku’ ! – se amuză Nașul.  Opțiunile unei escapade cel puțin romantice în țara asta plină de frumusețe și de bogăție nativă, erau infinite. Însă alegerea popasului inițial aparținu șansei. Având în stânga un munte împădurit cu brazi și în dreapta o șosea agățată pe buza unei văi de râu, hotelul transcendea noțiunea de motel, sau pensiune cum se zice pe la noi, iar din cadoul de Crăciun primit de la nașu’ David, Narcisul plăti un apartament întreg. – Parcă mă mințeai că vrei o singură cameră, făcu fata o remarcă ulterior instalării. – Nu era o traducere punctuală, îi explică el furându-i un pupic. – Vaaai! Are și șemineu! – observă ea în livingul rustic amenajat. Mai știi când îți spuneam cam ce fel de casă mi-ar plăcea să am la munte? Cu șemineu, micuță și intimă? – Exact ca asta, nu ? – Ãsta e ditamai hotelu’ de nu-știu-câte stele, mă! – râse ea. – De unde știi cât de mare e clădirea câtă vreme tu ești înăuntru și vezi doar apartamentul tău? – Bine. Mai târziu, la un cappuccino pe covorul dinaintea căminului, granițele dintre vis și realitate deveniră pentru ei noțiuni abstracte. Suprarealul reveni într-un parfum de tei și iasomie pe sânii iubitei lui. Nimic nu se întâmplă fără ca noi să ne dorim asta. Mintea noastră generează suficiente idei cât să poți recrea de la zero universul, dar numai unii dintre noi știu despre această putere. Numai unii dintre noi știu, sau cel puțin încearcă, să se folosească de complexitatea mării de idei a mării dinăuntrul unui strop de apă.  Târziu în noaptea de iarnă în care viscolul îi înzăpezise complet în al lor montan refugiu de cinci stele, fata îl descoperi stând gol, cu un pahar de Ballantines în mâini, la fereastră. Îl cuprinse cu brațele ei albe și moi, sărutându-i ceafa și lipinduse strâns. Simți cum o picură pe mână. – Plângi? – îl întrebă în șoaptă, nedându-i drumul din strânsoare. – Nimic din toate astea nu e real, susținu el după o vreme de tăcere. – Uită-te la mine! – îi ceru ea și-l întoarse. Eu sunt reală! Tu ești real! Asta e tot ceea ce contează. – Nu ai zis și că ”noi suntem reali”, punctă el în același monocrom stil. – Suntem reali. Noi doi, tu și eu. – Nu, suntem doar un vis. Cineva ne visează chiar acum toate gesturile, toate suspinele, toate simțămintele și toate gândurile. – Ascultă-mă bine, copilu’! Suntem în lumea reală acum. Am înțeles că ai visat ceva fantastic și că ai fi vrut să rămâi acolo, dar nu te poți agăța de un vis pentru a renunța la realitate. Aici mă ai pe mine toată. Acolo aveai doar o formă fără profunzime. Sau îmi zici că ai simțit cu ea ce ai simțit cu mine mai devreme ? Te-a lăsat ea și fără suflare și fără energie ? Ți-a stors ea și ultima picătură de spermă înăuntrul ei ? Pe sânii ei ? Pe buzele și limba ei ? Ți-a dat ea tot ceea ce avea, fizic și sexual și în toate felurile ? Eu am făcut totul pentru tine. Eu sunt reală. Tu ești real. Pentru că te simt în brațele mele. Iubirea noastră este reală! Am luptat pentru ea și nu o să las nimic să se bage între noi. Fie ea nebunia ta sau lumea nebună. Înțelegi ? Înțelege-mă! – Te înțeleg, șopti el profund impresionat de vorbele ei. Dar, mă pierd atât de des de lume. De lumea noastră, de lumea mea chiar, în care îmi găseam refugiu ori de câte ori lumea lor încerca să-mi corupă sufletul, să mi-l știrbească de strălucirea sa nativă. – Nu te las să te pierzi de lumea noastră. O să fiu cu tine în fiecare pas pe care îl faci. Vom păși împreună pe toate cărările. – Vei fi tu cu mine chiar și în ceasul cel mai întunecat al nopții mele ? Al nopților mele ? Când mă bântuie infinite arătări și nesfârșite gânduri menite a mă duce la pierzanie ? – Copilu’! Voi fi cu tine mereu, îi promise ea. Ceasul întunecat nu va mai veni la tine vreodată. Îl voi alunga pe pustii și noi doi vom umbla neîngrădiți prin vise și prin realități. Chiar dacă le vom mai confunda câteodată, chiar dacă le vom mai inversa, o să mergem la izvorul de sub cireși, așa cum mi-ai promis cândva. Vom sta întinși în iarbă și ne vom lăsa ninși de petalele lor. Și vom asculta păsărelele și vom privi stelele din cer. Și mă vei învăța tot ce știi tu, chiar dacă va dura un milion de ani, sau un milion de eternități. – Vreau! Vreau să fie așa cum am visat noi doi cândva. În nopțile noastre de iubire. Când eu îți spuneam câte-n lună și în stele, iar tu nu credeai mare lucru. – Le credeam, iubitule. Am crezut tot ce mi-ai spus. Chiar și când m-ai mințit. Chiar și când mi-ai spus că m-ai mințit și mi-ai zis adevărul. – Vom face să fie așa, iubito ? Vei fi cu mine ? – Voi fi cu tine, iubitule. Îți voi sta alături, ai să vezi. Ai să-mi simți mânuța mică în palma ta care mă dezmiardă și mă înnebunește când o simt pe sâni și pe burtică și peste tot. – Și între picioare ? – Mai ales între picioare, iubitule. Mâna lui strânse ușor fundulețul perfect, mângâie șoldul și pubisul, apoi captură într-o frământare gentilă fructul exotic dintre picioarele lungi. O făcu să tremure, să suspine, dar nu încetă să se joace cu și între buzele deja îmbibate de sucul vag aromat.  Era o oarecare magie în decorul zorilor pe străzile pustii. Mai ales aici, unde există o singură stradă pe care mii de arbuști de iasomie încercau să o sufoce pur și simplu cu parfum. Păsărelele erau deja cățărate în bolți de cleștar încă de la prima geană de lumină, iar greierii păreau să fi ațipit pe strune. Se mai zărea încă o stea în cer, iar soarele deja incendiase orizonturile de răsărit și tot cerul către zenit. Privighetoarea încă mai cânta în zăvoi, poate cu mai multă pasiune decât peste noapte. Acel ceresc tril irepetabil adeseori, stereotip uneori, trimitea profunde vibrații în sufletul și în ființa pieritoare ce îl asculta de-a lungul primăverii. Acum, sufletul etern își asculta propria privighetoare încântându-i ființa. Ea nu cânta din zăvoi, ci undeva în brațele sale. Timp de două luni aproape încheiate, experimentul marital durase în patul ei, în casa ei, în brațele ei. Apoi, cântecul, deși la fel de viu ca și mai-nainte, avea de traversat nu mai puțin de trei sute de kilometri. Peste două săptămâni de frig și ploi și toamnă, îmbrățișarea deveni iarăși fizică. Totul este în și legat de mintea omenească. Nimic nu ar putea exista fără gândul uman. Această realitate se va transforma în vis și în amintire îndată ce ultimul om va închide ochii. Există o realitate obiectivă, neîndoit, dar ea nu este și realitatea omului. Pentru acest considerent, Narcisul este la fel de real ca și mintea care l-a izvorât. Nu la fel de efuziv în idei, dar cu certitudine la fel de genuin.  Iarna ningea fulgi pe fereastră și pașii lui pe alee lăsau urme pe care un munte de zăpadă nu le puteau acoperi. Singur fulgușorul lui avea această putere. Și nici ea nu știa, nu o credea cu putință. Căzuseră de acord că el o vrăjea atunci când îi spunea despre puterea ei asupra lui. Ea, pentru că așa sunt femeile, el, pentru că nu se face să te cerți cu iubita.  Narcisul se înscrisese cu succes pe calea către autodistrugere. O făcuse cu mulți ani în urmă, când refuza orele de masă, orele de somn și toate cele câte or mai fi fost. Atunci nu avea niciun motiv palpabil sau rațional pentru a o face. Se certa cu fantasme, îngeri, dumnezei. Le reproșa nivelul său intelectual, diferențele capitale dintre psihicul, dintre esența sa, și ale oamenilor ”obișnuiți”. Imposibilitatea iubirii, în pofida căutărilor asidue, atât pe tărâmul senzorial cât și în cel al fanteziei. De asemenea, inadaptabilitatea geniului la societatea umană și reciproca, fapt care îl împiedica să aibă suficienți bani de pe urma a ceea ce știa și putea să facă, atârnau ca o piatră de gâtul lui. Reluase, după o perioadă de repaus, drumul spre pierzanie. Tutun, cafea, scotch, sex până la inconștiență, zile de post negru autoimpus, meditație la limita rațiunii. Stătea cu spatele de calorifer, pe o pernă de fotoliu. Cu capul plecat pe spate, asculta un episod din vreun serial, sau o muzică din cele care-l vrăjiseră în nopțile sale în Grădina de Roze. Plutea. Era amorțit aproape complet și nici capul pe umeri nu îl mai simțea. Mâinile atârnau pe undeva, privirile se pierdeau în albul pereților, în dansul unei ninsori care nu mai venea. Monștrii minții sale îl torturau ca de fiecare dată când alcoolul sabota transferul de informație între neuroni. Preocupări estetice, filozofice, fizice, de existență și subzistență îl bântuiau de cu zori și până în seară. Figurativ vorbind, desigur. Ciclul existenței sale nu includea orele normale de activitate acceptate și folosite în societatea umană. Și nici nu îl deranja să facă notă discordantă. Singura deosebire dintre Narcisul de acum și cel de dinainte de a cunoaște și de a-i fi împărtășită iubirea, era că acum nu mai brava în mod public cu aceste excentricități și altele deopotrivă. Femeia îi făcuse cunoștință cu umilitatea și simțul ridicolului. Și poate că, dacă nu se autoconvingea că prezintă un aer de mister și de superioritate prin tăcerea legată de anumite detalii alteori oferite în mod gratuit, acel simț al ridicolului ar fi fost negreșit suprimat cu fiecare altă ocazie. Amorțeala indusă de alcool tindea a se estompa și ficatul încă nu dădea semne de agresivitate. Se gândi că nu l-a atacat nici el din destul, dar pe de altă parte, se bucura de calmul relativ. Ar mai fi băut o sticlă de Ballantines, dar în clipa asta nu voia să-l amestece cu vinul. Și nici nu avea chef să iasă din casă. De la baie, iubita ajunse în următoarea clipă. Aruncă prosopul pe fotoliu, apropiinduse de el. – Ești bine ? – Plutesc... – Vrei să plutim împreună ? – Vreau să facem dragoste. Vreau să ți-o trag tare de tot. Să te fac să țipi cât poți de tare. Să trezești tot cartierul. Tot orașul. Toată planeta. – Treci în pat și taci cu fanteziile astea. O să-mi pierd vocea. – Nu vreau să stau în pat când tot universul mi se învârtește sub picioare. Vreau să facem chestii. Vreau să te iubesc. – Mă poți iubi și în pat. Hai, vino încoace! – Vino tu. Făcând un pas înainte, ea ajunse în mâinile lui. El o cuprinse de fese și își băgă botul de leu între picioarele ei. Sucul dulce-acrișor îi picură pe limbă și îl întărâtă mai abitir.  Dimineața zilei de primăvară aduse soarele în brațele adormitului visător. Deschizând ochii ca după un foarte lung somn, complet detașat de realitatea în care exista cu adevărat, văzu lângă el trupul gol al Fulgușorului de zăpadă. Așa cum era iubita lui, a omului din Orașul Ciorilor, Andreea-Adeline somnorea în patul imens, acoperită vag de un cearșaf satinat. Încercând rememorarea identității, fiindcă de fiecare dată când se trezește, omul se naște din nou, se gândi că îl cheamă David. David Adrian Dinulescu mai exact. Așa ceva se poate. Altfel cei douăzeci de mii de euro ar fi fost o imposibilitate a momentului. În mintea Visătorului, lucrurile deveniră brusc atât de evidente. Narcisul era visul lui, iar acum, trezinduse în casa lui, în lumea lui, acesta redevenise literatură. Așa ceva încă nu se poate. Literele pe care Narcisul le scria pentru Nașul său trebuiau să fie mult mai concludente. Totul era în mintea lui. Decise, înainte de a-și săruta iubita și de a o trezi, că două identități pe deasupra celei dobândite prin naștere, însemnau prea mult. Își scutură capul pentru a alunga ideea și o sărută. Andreea-Adeline se trezi ușor, surâzătoare, aducând soarele pe cerul iubitului său. – Am visat ceva minunat, îi destăinui el în loc de bună dimineața. – Ce ai visat ? – îl ischiti ea. – Am visat lucruri complicate. Nici nu aș ști să le povestesc. – Eram și eu acolo ? – Sigur că da. Ești în toate visele mele. Ești universul meu. – Făceam prostii ? – Cred că da. Cred că o făceam aproape la fel de des ca în realitate. – Perfect. I-a să te văd ce îmi făceai!  La prima oră a amiezii, soarele adormise din nou, de data asta undeva la Villa Maxima. Era obosită ca după un un efort extenuant. Nu îmi explic de unde ar fi fost ea atât de obosită, în fond doar eu am fost cel care a făcut majoritatea mișcărilor întreaga oră în care ne-am tras-o în dormitorul principal al Cuibului de vulturi, casa-de-la-piscină, deh. Orișicum, sorbeam un Ballantines la micul dejun de la ora unu, alături de Alex și Nicky, în Club, unde coborâserăm să mai fac un dolar grămadă și să mă-ntâlnesc cu finu’. Când vine vorba de fini, mai fini decât noi nu există. De-aia aveam duzini întregi. Pe unii îi dusesem pe la altare, pe alții îi botezase ba tata, ba mama, ba tații și mamele altora, iar alții erau pur și simplu fini prin alianță sau prin sintaxă. Alex îmi povestea despre cheful pe care îl pregăteau pentru noaptea de Ajun, cu colindători de cluburi și cadouri feminine. – Deja am trimis invitațiile pe mail. – Ai scris acolo mare cât China că e optișpe plus ? – îl întreb. – Da, bineînțeles. Oricum majoritatea chefurilor tematice sunt optișpe plus. Cred că băieții lui Danny știu deja lecția ca pe Tatăl nostru. – Bun. Nu vreau să aud nimic cu tentă negativă. Câți oameni așteptăm ? – Păi, avem cinci sute de invitați nominali. Ne așteptăm la vreo mie trei sute cu totul. – Lucruri legate de aprovizionare ? – Stocurile sunt la nivelul optim. Nu anticipăm inconveniențe legate de asta. Am luat, oricum, cheia de la depozitul supermarketului pentru a sta liniștiți. – Ballantines ai ? – Optzeci de cutii. – Păi, cincizeci le bem numai noi, interveni Showman auzind discuția și plantânduse pe un fotoliu. – Du-te mă și ajută-l pe Sound cu alea și taci dracu’ din gură ! – îl reped și imediat îl dezrădăcinez din fotoliu. Dacă te prind că bei îți prind capu’ între platane și îți dau cu mixeru’ în cap. – Ziceam doar, pe baza experiențelor anterioare, se scuză Spectaculosul. Showman pleacă, vine Matei cu finu’ Narcis, după care trimisesem unul din elicoptere la Bacău, unde îl prinsese o gagică de guler și-l făcuse băiat de apartament. – Bei un uischian de-ăsta scoțian, finule ? – Mă cam freacă pateu’, Nașule. Da’ nu te refuz, că-mi știi călcâiu’ lu’ Ahile. – Să nu mă refuzi, mă, că o să-ți dau o cutie s-o iei cu tine acolo, în Tanganika, sau de unde te-a adus Fulgeru’, poate ți-e dor, îi zic turnându-i din sticla mea. – Trebuie să-mi iau și eu un halicopter de-ăsta, Nașule. Nu se mai poate cu autocaru’, mă, îmi zice finu’ dând pe gât cincizecista. – Vezi ce-ți dorești, finule, îl avertiză Nicky. Când ești lângă noi, riști să devii milionar, mă. – Oricum, elicopter clar nu ți-am luat de Crăciun, îi zic eu. – M-ai chemat să-mi dai cadou’ de Crăciun acuma ? – mă întreabă el. – Poți spune și asta. Te-am chemat să îți dau ceva mult mai bestial.  Dacă vrei să scoți un om din foame, nu îi dai mâncare, ci îl înveți să gătească. De fapt, nu. Nu e suficient să știe să gătească. Trebuie să aibă ce. Deci tot la parabola cu peștii ajungem. Epoca Peștilor, cum era? Dacă vrei să îi dai unui om de mâncare, dă-i doi pești. Dacă vrei să-l ajuți cu adevărat, învață-l să pescuiască. Trecând peste motivele astrologice și teologice care ar putea reieși din simpla pomenire a Celui ce simbolizează începutul epocii peștilor, autorul religiei creștine, desigur, nu poți să nu te întrebi, despre fauna lacustră. A pescui nu e câtuși de puțin o joacă de copii, deși în aparență toți oamenii știu să dea cu bățul în baltă. Am trecut peste, gata. Prea multă filozofie, prea puțină acțiune. Și este știut faptul că prea multă gândire dăunează. De-asta gândirea trebuie să fie creativă și totodată să aibă un mediu al ei, anume destinat eliberării unei presiuni imanente, caracteristice. Altfel, fie o iei razna, fie te apuci de scris. Ambele având aceeași măsură negativă asupra individului. Și, cum încă nu am luat-o razna, e clar că m-am apucat de scris. E mult mai sănătos din perspectiva socială, întrucât natura semi-fictivă a creației literare acționează precum un ham de siguranță împotriva aberațiilor ce reies verbal sau scriptic din nebunie. Singurii filozofi care nu sunt nebuni sunt cei ce conștientizează că nu sunt filozofi. Câteodată, chiar mă întreb ce rost are tot acest efort. Cui servește el ? Cărui scop, dacă nu există un beneficiar uman ? Atunci îmi dau seama că de fapt nu poți raționaliza asemenea lucru. Efortul în sine este scopul. Omul nu trăiește, nu se luptă pentru a obține ceva. Însăși lupta este obiectivul vieții. Supraviețuirea. De aceea, pentru mine, un individ suficient de norocos material și spiritual cât să nu fie nevoit să poarte războiul definitoriu întregii lumi vii, sau cel puțin nu conștient, universul are ceva mai multă aromă decât pentru restul. Este lesne de înțeles că inteligența, afinitatea pentru oameni cu suflet neîntinat și sinceritatea adeseori copilărească, incidentală și neinteresată, mi-au asigurat un trai decent până spre această vârstă care se vrea a maturității. Deși nu e nici pe departe susținută de statut. În mintea mea trăiesc tot felul de imagini, de interjecții autiste și de fantezii delăsătoare. Cu un timp în urmă, acestea aveau putere de lege asupra conștientului și manifestării mele. Azi, un văl de negură le separă de realitatea pe care o experimentez . Acest văl a fost tras între mine și vise de către singura ființă căreia i-am acordat privilegiul de a-mi comanda direct și conștient acțiunile. În mod cert, am înlocuit un panteon fantastic, populat cu entități imaginare izvorâte din arhaic și din mitologic, cu o singură ființă, umană pe deasupra. O ființă cu ochi vii, cu botic sexi atunci când nu își dă seama că o studiez, cu sâni mici și moi precum ai nimfelor acvatice, cu timbrul lin-divin al lirei lui Apollo. O asemenea ființă am descris în nopțile nebuniei mele de acum un timp. Și peste un snop de nopți albe, legate în absența oricărei licăriri și de prezența oricărei lune, mi-a răsărit o stea. A răsărit pe cerul sufletului de gheață, iar prima sa rază, primul ei cuvânt, primul ei surâs, mi-au futut toată acea babilonie fantasmagorică ce îmi amăra inima prinsă între metafizic și analiza visului.  Copila asta, ca și nimfa Ekho, a căzut în vraja Narcisului celui ce nu iubea pe nimeni. Atât de mult a captivat-o, încât l-a făcut să uite de toți monștrii lui, de toți partenerii de aventuri, aievea sau nu, și să fugă sute de kilometri până în brațele ei. Acest Narcis nu mai era imun la farmecele nimfei. Gestul a fost unul rațional. A vrut să o iubească pe ea. Din iubire, cu iubire, să facă o lume precum cele atât de minunate despre care monologa scriptic de ani. Copila nu l-a dezamăgit niciodată. Nu l-a trădat, nu i-a înșelat așteptările, nu l-a mâniat, nu l-a făcut să sufere și nici să plângă de durere. Părea că este într-adevăr o nimfă. O muză, poate. O stea din cel mai dulce miez de noapte, cu iasomie, liliac, parfum de crin și privighetoare înamorată de lună, coborâse din adâncurile raiurilor în brațele sale. Amarul rațiunii, iluziile nemuririi și angoasele trecutului bântuiau încă sufletul de om. Dar cu o simplă adiere a genelor lungi și o privire din partea ochișorilor mari și calzi, parcă întotdeauna gata să se umezească, gata să-l înece pe el deopotrivă cu irișii, toate fugeau ca trase îndărăt de un resort cosmic, abisal.  Tranziția de la nimeni pe lume, de la zilele de post cauzate de insuficiența banilor și implicit a mâncării, la un venit stabil pe care cu greu și l-ar fi putut imagina, s-a desfășurat extrem de repede. Precum se obișnuiește cu răul, omul se obișnuiește și cu binele tot atât de ușor. Numai că, situațiile de genul ăsta sunt mai rare. Scriind cu motivația unei recompense imediate, Narcisul parcă nu mai simțea acea apăsare a milioanelor de idei și a infinitelor direcții în care acestea ar fi putut fi duse. Nașul îi făcea un plan de idei, iar el se apuca să dea formă eșafodajului cel mult schematic. Iar lucrul cel mai interesant în această simbioză era că poveștile, oricât de nebunești păreau ochiului neavizat, îi plăceau la nebunie lui David, care, prin statutul său consacrat le publica practic a doua zi. Pentru anumite scorniri estetice, îi mai trântea și un bonus finului, impresionat de vreun detaliu sau de o întreagă creație. Având ce mânca și chiar surplus, Narcisul își permitea să se apuce și de alte lucruri, pentru prima dată după multă vreme. Începu prin a merge la sala de forță și a trage de toate fiarele disponibile, lucru despre care știa că îi dă o nouă perspectivă asupra vieții. Un tonus ridicat, un optimism cu adevărat demn de Maniacii lui David – lume din care provenea și el. Reveni și viața de noapte, ieșirile de-un weekend la mare sau la munte fiind acum la ordinea zilei. Își reconstruia aspectul fizic și de ce nu, sănătatea care prin obiceiurile deloc sănătoase îl cam evitase o mare parte din viață. Omul își permite să aibă grijă de el atunci când banii nu mai sunt o problemă pentru supraviețuire. În câteva luni deveni un nou om. Adevăratul Narcis despre care David scrisese. Ajunse la concluzia că viața nu numai că merită trăită, fiind o experiență totalmente unică și neprețuită, lucru în absolut contrast cu atitudinea avută până nu demult, datorită unor dezechilibre chimice și a depresiei induse de pauperitate, dar că aceasta merita experimentată, absorbită. Adoptase atitudinea Maniacilor lui David, aceea a relaxării și a degajării cu care aceștia își trăiau viețile în huzur. Nu este mai puțin adevărat că și până acum tot stilul lor îl caracterizase, dar intervenția banilor i-a conferit singurul lucru pe care îl regretase mai-nainte: confortul psihic. Un om lipsit de grija pâinii, de grija banilor pentru orice nimic și pentru oricare ”ceva”, este un om liber. Liber de robia gândului autodistructiv și aberant către banii cei creatori de suferință și invariabil de sclavie. Confortul libertății de acest gând, de această rutină abrutizantă dar perfect escamotabilă în anumite condiții, este dat mai degrabă decât este dobândit prin eforturi autonome. De aceea mintea umană îl crease pe Nașul Dinulescu și îi pusese în brațe libertatea aceasta venită din îndestularea și îmbelșugarea financiară. În viața lui, tot ceea ce avusese, tot ceea ce făcuse și tot ceea ce obținuse, fusese explicat în termeni exo. Se născuse cu ideea că viața de aici, din lumea oamenilor, era doar o etapă. Doar o distracție într-un parc de amuzament. Doar o excursie. Doar un joc pe care îl juca. Pe care îl jucăm cu toții, noi oamenii. Prin urmare, trebuia să existe o sursă a tuturor acestor lucruri și întâmplări, la fel cum există o sursă a tuturor viselor. Și, dacă pentru vise, sursa este Visătorul, adică el însuși, pentru realitatea fizică, pentru universul în care existăm treji, sursa este Dumnezeu. Îi pusese însă prea multe în cârcă și lui Dumnezeu, până în momentul în care conștientizase că Dumnezeu are două lucruri definitorii de obiectat; unu – este complet neutru față de creație, adică nu face nici bine și nici rău copiilor lui și doi – Dumnezeu, dacă are preferați în rândul oamenilor, este împiedicat de primul element definitoriu să îi asiste sau să îi blagoslovească. Teologia era nașpa, însemnând multă doctrină cel puțin neolitică, iar filozofia implica mult prea multe cărți scrise de inconștienți ca și el, acum morți, de răsfoit. Și știa foarte bine că răsfoitul de cărți este o lipsă de inspirație din punctul de vedere al consumului de resurse energetice și psihice, fiecare idee citită izvorând mii de gânduri în mintea niciodată liniștită, niciodată aici și acum. Mă rog, ocazional și la zile mari, era aici și acum. Astfel că rămânea o singură soluție. Crearea unui avatar. Și, gândinduse că are de ales între două dintre creațiile sale, David Dinulescu și Canis Magus, făcuse o raționalizare brută. Canis Magus deja fusese identificat cu o esență ce transcendea chiar facerea Universului, cu un spirit căruia arhanghelii și serafimii din ceruri îi dădeau ascultare. Un spectru care avea să existe etern la dreapta sau la stânga Creatorului. Prin urmare, deși fusese creat de om, deși era avatarul său în câteva lucrări anterioare și viitoare, Magul Câine nu îi mai aparținea. Nu mai putea fi cuantificabil. Era însăși proiecția lui astrală. David Dinulescu, însă, era disponibil. Era imediat adiacent scopurilor lui. Nașul fusese creat ca un avatar pentru lumea de aici, spre deosebire de magul celest, care servea drept avatar pentru lumea de deasupra realului imediat, fie el fizic, psihic sau spiritual. Și dacă un om nu poate deveni Magul Câine în viață, poate deveni foarte simplu, prin anumite cantități de bani, Nașul Maniacilor. Sau cel puțin soțul Adelinei Dinulescu – cu acte semnate în Franța. Realitatea poate fi curbată, pentru că mintea umană poate fi curbată. Adelina nu avu nicio obiecție auzind explicația descrisă în linii mari aici. Importante erau lucrurile care îi dădeau satisfacție și siguranță. Soțul ei și nivelul lor de îndestulare și îmbelșugare financiară autodobândită. Nu îi păsa pe seama căruia dintre avataruri punea nebunul îmbogățirea subită. Nici BMW-urile de o sută de mii de euro, nici apartamentele din București, Paris și Roma, cabana din Bușteni, vila de la Neptun, reședința de iarnă de pe riviera franceză și evident Villa Alba Scriba. Esențialul era că le aveau, erau frumoși, tineri, sănătoși și se iubeau mai mult cu fiecare zi. Nu îl crezuse niciodată când îi spunea că el are un destin scris în stele spre avuții materiale impresionante, dar sperase să aibă dreptate. Adeseori, nici el nu se credea. Doar în momentele de visare noptatică și de euforie bahică ce mai sperase în steaua lui. Și steaua lui nu îl dezamăgise. Tot ceea ce vreodată își dorise, i se îndeplinise. I se părea o banalitate comparabilă cu răsăritul din fiecare zi al soarelui. FIN