Poezie

Copilul Lunii

Autoportretul unui vis

1 min lectură·11 februarie 2009

Mediu

Copilul Lunii

Din praf de stele sunt făcut

De zei antici, de Dumnezeu

Și stelelor din nopți ferice,

Cu ochi în lacrimi mă închin

Visând la feerii, suspin.

Fug orele zilelor mele

În zări cu năluciri deșarte,

Căci omul nu poate fi zeu;

Oricâte schele-ar înălța,

Tot ce are este viața.

Omeniri ce-n vad trecură,

Ca o apă Timpul le-a luat;

De-au visat peste măsură,

Acum zac pe câte-un raft.

Cu-ndârjire colbul se așază

Þinând locul florilor din vază;

Tot pulbere-s de mult și ei,

Dar visele ce-n viață-i animară,

Alcătuiesc a cărților comoară.

În Veac pașii-mi vor dispărea,

Tăcerea va cădea în urma mea,

Dar lumea nu va pieri,

Doar Luna mă va jeli.

Căci umbrele există din lumină

Și tot lumina le suprimă;

În noapte găsesc alinare –

Noaptea-i plină de visare.

Ce îmi stă mie în drum,

Ferindu-mă de mersul lumii:

O idee ca un fum

Că aș fi Copilul Lunii…

Fin.

002.215

David Adrian Dinulescu. “Copilul Lunii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/david-adrian-dinulescu/poezie/1822796/copilul-lunii

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.