cât să-mi fac loc să plec

dimineața asta are trup de folie albă își face loc în pat de o parte și de alta a obrazului ei curbăm absența celuilalt aproape involuntar aproape frenetic îmi potrivesc palma palmei tale. între, coace un fruct de uimire zemos transpirat lanțurile astea s-au desprins de la sine ca un buric putrezit prea din timp ușile astea ni s-au smuls din venele tencuite ale disperării se târăsc până între mine și tine se trântesc la perete depărtarea e un mod de a fi la noi acasă au mai rămas doar foliile de singurătate după care stăm cu sufletele agățate de câte un cârlig atârnăm așa ca pentru zvântat ni s-a scurs tot sângele toată iubirea aia de mirosul dezghețului primăvara cu frăgezimea ei frivolă cu tot din când în când intri gol în lumină ieși la suprafață la fel de gol eu nu știu dacă mai e vorba de vreun ritual de curățare sau vreun fel rudimentar de moarte eu nu știu cum să te opresc zidul privirii mele sterpe ține obiectele la un loc te ține pe tine în loc doar cât să-mi fac loc să plec doar cât să-mi fac loc să-ți rămân unghii de neputință în gât în călcâie în cruce mai pe seară cerul crapă ca un ghețar în care mi-am înfipt colții de durere din el picură suflet cu suflet tăcerile noastre suflecate până-n glezne de azi, un anotimp de ceață și soare. mai multă lumină nu-ți pot da.