Danut Gradinaru

Þi-ai ascuns visele în lutul tău de plumb. Le-ai închis cum ai știut mai bine. Ai fugit cu ele departe de pământ. În urma ta se vede o umbră fără rime. De ce atâta grabă? De ce

Îți urmăresc pașii trecători până când drumurile noastre se vor intersecta în deșertul arzător în care ne vom pierde ca doi nebuni. Din nisipul moale vom face castele și vom aștepta marea să

imaginație- cuvinte transformate în hiperbolă a /b /c

Lacrimile mele sunt, roua dimineții absorbită de plante în strigătele pescărușilor rătăciți de propria mare. Sunt sărutul pământului cu picături de ploaie ce răcesc pe moment, dar nu sting

Pe pământul făgăduinței oamenii se hrănesc cu speranțe le țin strânse la piept să nu se piardă în labirintul extern. Închid ușile și ferestrele pun zăbrele peste tot și perdele să ascundă în

pământ desfrunzit- iarna își face bârlog în libertate

Era cândva o frumoasă țară cu oameni harnici și puternici, muncitori și iubitori de neam, de natură, de casă, de tot ceea ce le aparținea în unanimitate. Se numea țara făgăduinței. Un loc cunoscut de

Aripi de gheață în adâncul fântânii luna pogoară.

Marea vorbește marea nu tace marea ascunde, legendele ei. Se-ntâmplase de mult în briza marină unduită de valuri doi tinerei. Un el și o ea două libere stele ce brilau în

Citesc umbrele albatroșilor pe nisipul fierbinte cântecul lor răsună peste valurile înspumate marea se petrece la mal undă cu undă de aproape eu mă trezesc în cuvinte călcând peste

Trăgeam tranvaiul după mine același ce ucise labiș; cu pași mărunți, miros de câine ne îndreptam către tufiș și-i arătam marea natură ce s-a văzut, ce s-a pierdut, că libertatea nu se fură,

Curând ți se va stinge microbul alb în sânge golgota ne arată un singur drum în lume de va trăi durerea se va simții plăcerea și cărțile de tată vor boteza un nume.

Se vede ciob pe oală spartă refren pe capul tău străine; ți-a mai rămas un semn la poartă nu știu dacă-i de rău sau bine. Din cui pe cui se scoate cuiul o gaură tot va pătrunde s-a scuturat

Noaptea a înghițit și ultimul somnambul ce se zbate. Visele toate trec peste prag mai departe. Luna pe cer; stele veghează în surdină. Sub așternut inimă caldă, senină.

Se vorbește-n parlament, Că într-o lume modernă, Cei ce au mai mult talent Pot să doarmă fără pernă.

Dragoste-ngropată în cuvinte abandon pe insulă pustie, inimă ce bate să se spargă stele rătăcite-n galaxie? Străin de haina de pe tine numeri picături mari de ploaie sub frunze de

Se cutremură pământul, Agitat peste măsură, De-ntâlnirea ce precede Un subiect de anvergură.

În mijlocul naturii, din fulgere răzlețe ecoul își destramă mai multe vocalize. La orizont se vede lumina ce se pierde, într-un efect de seară cu nori electroliză.

Se caută iubire peste tot; în Casă, afară pe drum și la moară unde se macină-n piuă cu foc. Să-i dăm să bea lapte proaspăt din sânul Fecioarei, poate mai plouă cu mir în creștetul

O inimă de poet bate în înțelesul fiecărei idei. Lumina inspiră și scrie. Noaptea citește stelele ei. Viața renaște în poezie.

Acolo s-au încurcat limbile toate limbi de foc, limbi de moarte, limbi ce scuipă mai departe. Din zidul cetății ce dezleagă cuvinte, cu litere scrijelite pe sfinte morminte. Un punct

Îți scriam de departe agățat printre rânduri cu ochii scăldați de lumina cristalină. În peticul acela de hârtie se dezvolta o întreagă revoluție cu speranța că va fi citită într-o zi senină

Lacrimi de ploaie spală străzile prăfuite, cer înnorat ce se mișcă-n furtună. Norii se ceartă; se lovesc cu putere lăsând să cadă câte-un fulger cu stele. Sub umbrelă nu te udă dar