Danut Gradinaru

Lacrimi de ploaie spală străzile prăfuite, cer înnorat ce se mișcă-n furtună. Norii se ceartă; se lovesc cu putere lăsând să cadă câte-un fulger cu stele. Sub umbrelă nu te udă dar

Cu pași pierduți în umbra misteriosului destin fără să te caut, să te văd, să te-ating; simt pulsul tău din fragedă copilărie iar ochii tăi privesc și inima respiră. Se-ntrepătrund săgeți de

Azi am stins ultima țigară. Simțeam cum mă arde la stomac. Trecea prin mine șuierând. Din vagon în vagon până la ultima stație. Am coborât pe peron. De unul singur. Și era dens. De

Stau și privesc din nou la geam... O văd pe bunicuța. Cum toarce lâna din covată. Și își alintă mâța. Ea îi vorbește

Pășind pe lespezi umede și reci cu păru-n vânt, în negura întunecată, pe pietre neclintite-n veci m-aplec citind cuvinte de o

Obiecte de valoare sub escortă arătate-n public.

Palmele se dau ca impuls al propriei remușcări.

A mai trecut o noapte albă, un joc cu multe amintiri; ascultam ploaia la fereastră și m-alinta al ei delir. Ropote-n geam, de priveghi a mea taină.

Am lăsat totul într-o carte deschisă ca mesaj pentru noul venit, este liberă calea și cerul aproape și un soare foarte deschis. Pământean rătăcit printre jungla de oameni cu văzul gol în vânt,

Fruct al dragostei desăvârșite, de o inocență absolută. Te scalzi în jocul de copil; ești liberă și mult iubită. Surâs pe chipul tău senin. Privirea caldă, cristalină alunecând în cerc

Viața costă fiecare minut așteptat petrecut în secunde trecătoare; calcule ce mai târziu vor apăsa la hotare.

Orhidee înflorită-n noapte cine te-o găsi, îți va fi mereu aproape. Revocând a ta frumusețe în gând

stâncile colțuroase încă mai ascultă clipocitul apei la izvor ca un murmur ce respiră secretul în șoaptă mustățile somnului se preling cristalin printre noi revărsând visele toate-n cascadă

Nu vom uita niciodată locul de unde am plecat; va rămâne ca o poartă deschisă tuturor. Rătăcim toată viața diverse coordonate dar liniștea o vom găsi tot la malul care ne-a

Azi am învățat să scriu cu aceeași mână cu care mănânc. Să așez toate lucrurile pe rafturile unei cărți cu coperți de carton legate cu fir roșu de seară. Avea un gust ciudat. Simțeam cum mă

Încă se mai storc ochii pe sub pleoape, se șterg așa de fiecare lacrimă, ca o picătură ce se prelinge-n neant și este absorbită în propria cădere. Cîte ocne de sare s-au hrănit în

Speranța, moare-ntotdeauna ultima.

Þi-am văzut creștetul gol răpus de soare. Te-au ras; a rămas doar culoare. Norii grei anunță ploaie poate mai iese o sămânță dacă nu vom căuta umbră la celălalt capăt al pământului. S-a

Ideea e impulsul ce gândul îi dă cale.

Palmele se dau ca impuls al propriei remușcări.

Trecător printre rânduri rătăcesc în cuvinte pași mici din gândurile mele.