daniela rodica rus

sunt de două ori adâncită în tăcere o data tăcerea ta apoi tăcerea mea țipătul învârte aripi spre cer e noapte să ne ascundem bine gândurile se vor cuibări în inimă

poate ne-am născut a doua oară cu pielea subțire și inima limbă poate că primul cuvânt rostit a fost moarte descoperim mirați sensul vieții dintr-o asemenea întâlnire nu putea

mâinile noastre caută. mâinile noastre nu vor găsi. trecutul e un copil care face tumbe ,,uite inima. uite.,, cum mușcă serpii indiferenței din carne. albastru se face cioburi în

forma-pereche fără formă încă gândul-pasăre ce zboară sub cerul meu albastru acoperit de cenușă mi-am ars nașterea mi-am ars și moartea dorința-punte între închid

m-am născut între limbile pământului în foc ursitoarele fugeau grăbite de mine țipând taci!taci!taci! mă botezau în cele mai negre gânduri apăsau înfundându-mă beam lapte de la

imi zic gata cu aceasta frică neagră pufoasă moale ce se întinde ca o a doua piele gata cu diminețiile în care doar cafeaua îmi mai tine loc de respirație ticăitul insuportabil al

jocul de-a visul jocul de-a viața acceptă! în haine lungi albe la ușă vestitorii -o nouă coroană pentru o nouă zi- ca o cruce patul mi se lipește de spate golgota gândului golgota

dacă știam că mai există un timp și pentru noi aș fi cules resturile din corabia lui noe și pe marea cea mare numită viață aș fi cerut cârmaciului să ne ducă spre lumea cea nouă în el

piatră peste piatră peste piatră mi-s mâinile de apă pline lutul nears în mine se frământă jertfă ziditorului jertfă zidirii cana băută până la sânge printre neîntrupări doar gura mai

în fiecare dimineață să-ți moi mâinile în apă să mi le treci suav peste ochi nas degetul vârât între buze poate așa e fericirea tandrețea universul tot cuprins într-un gest poate asta e

să lăsăm picioarele să se desfete alergând înspre noi rotocoale printre vise să rupem în bucăți totul să sfâșiem cu dinții inima fiecare picătură să o soarbă pământul cândva cineva va

am fi fost unu dacă noi doi ne-am fi intins cele trei cuvinte spre patru zări cinci era ziua când cele șase surate îmi spuneau că a șaptea e pentru închinare opt medici mă ajutau în luna a

mă simt Doamne la marginea Pământului în jungla amazoniană liane îmi simt gândurile copacii piedice din când în când un animal de pradă mă pândește-propria-mi conștiință caut resurse pentru a

ca și cum ar fi ultima noapte vreau să o fac zi să pornesc de dimineață în hainele de copil grădiniță școală mâna mamei purtându-mi pașii castelele de nisip merele din grădina

pentru tine senzație mi-am făcut inima bucăți mi-am mințit neamurile că cel mai important e glasul sângelui mi-am negat cu supraforța adevaratele vocatii mi-am pus șapcă în plină vară pentru

vor rămâne palmele lipite de pământ firele ierbii gâdilind buricile intenților fânul cosit al planurilor capițe mirosind a ratare vor rămâne cei dragi la capătul gândurilor cei iubiți în

sunt eu un suflet închis în mulțime aceeași jumătate de măr pustie și mâncată de viermi înăuntru putregai înafară rană lovită de aceeași sapă cu care încercam să mă descopăr și pavată de

astăzi n-o să ajung la tine m-am trezit în nisipul amintirilor o să privesc doar pescărușii rotindu-se de paisprezece ori la fiecare barcă de hârtie scufundată

de când nu mai scrii limbile cuvintelor au început să se moaie să se rostogolească în sevraj frazele ce ar dori să țipe să se țină de mâini într-o carte

pictura în care mă imaginezi e doar nebunia nălucii ce mă îmbracă în sărbători să te primesc la nunta din Canna țesăturile n-au război au doar convorbiri interzise trăgânde în noi în noaptea