Daniela Moga

Aș fi putut să-ți dau un braț din corola de frunze, Dintre cele cu unghii lucioase și cărnoase Și pentru tine, de mi-ai fi cerut Chiar la o zi din viață să renunț. Dar tu doar floarea o

Mii de suflete dănțuiesc în cer, Printre ele îngerii cete Și noi tot venim, tot venim, Intram cu totii in hora perinitei Să ne-alegem din nou sufletul pereche.

Ninsorile se aștern peste trupul meu, De sub mantia lor simt a florilor de gheață miros. Las razele scurse să-mi modeleze nurii, Dealuri și văi pînă la os. De la ceafă mi se lasă o răcoare

Pe genele frunzelor Stropi de rouă pe vârfuri Stau înghesuiți și fac mătănii. Când slujba dimineții se Încheie, Se preling ca o perdea de lacrimi pe fața lor, Oglindind cerul înalt, Mere

Leneșe umbre și reci Prea vor să mă mîngîie, Îmi dau fiori Și gesturi disperate fac Să nu mă-ntorc, Să nu dăm ochi în ochi Căci ne-am urî, Ne-am călca în picioare Și niciuna nu ar cere

Alerg si alerg, Măsor timpul cu pasul, Plec să ajung si eu acolo, Unde? Pe tărâmul unde gândurile Ajung din urmă glasul.

Am ajuns cu întîrziere la țărmul verii, Toamna era deja sosită, Verdele deșirat și împăienjenit Peste orele tot mai scurte Dintre apus și răsărit.

De cîte ori printre gânduri te-am ținut ascuns Să nu te rănească stropii de rouă agățați de buze. Nu credeam să-ți mai aduci aminte. Dar tu, fiecare oră din zi ai despicat-o cu un sărut Și

Ce croitor poate tivi un păcat din postav cu două fețe, Dar nu și un adevăr din satin ce-i lunecă printre degete...

Am tot încercat, Dar iarna nu-i vreme de iubit. Îmi trebuiesc ore-n șir Doar să te privesc, Iar soarele răsare direct în asfințit. Zilele-s atât de strâmte și scurte, Uneori apretate de prea

Am mulți prieteni Ce-mi poartă trena zi de zi, Dar și dușmani Cu care deja am făcut pact, ...precum singurătatea și tristețea Care demult nu mă mai plac.

Acum, că cerul a obosit de-atâtea ploi, Fă-mă un ocean senin Să pot lăsa păsările-n stol să-noate, Soarele aproape înecat Să-l scoată la lumină dintre ape.

Acum, că cerul a obosit de-atîtea ploi, Fă-mă un ocean senin Să pot lăsa păsările-n stol să înoate, Soarele aproape înecat Să-l scoată la lumină dintre ape.

Pe paginile cu pereții albi ca varul M-ai înfășurat in cearșafuri ude de cuvinte. Pesemne ca Ana vroiai să mă zidești Și pe ochi să-mi așterni albastrul de Voroneț, Dar cui vroiai în poveștile

Gândurilor mele le mai dau frîu liber Să-și ia zborul, să se prindă-n horă Cu vîrtejurile de lumină, Să simtă și ele mirosul ploii la rădăcină. Din văzduh ele tot timpul mă urmăresc, Le văd în

M-am întins punte între talazuri S-ascult ecoul sufletelor Ce-și leagă catargele peste mări. Unele naufragiate, Altele rătăcind încă în ceruri Așteptând de la cei dragi scrisori. Luasem și eu

Eram așa de însetat de iubire, Că am sorbit marea Ca pe un strop de rouă, Doar pentru tine. Dar tu în jocul tău m-ai atîrnat Ofrandă sub lună nouă. Tu ai omorât Toți anii în mine,