Daniela Moga

Mii de suflete dănțuiesc în cer, Printre ele îngerii cete Și noi tot venim, tot venim, Intram cu totii in hora perinitei Să ne-alegem din nou sufletul pereche.

În muzeul naturii stau panotate antimpuri, Guașe și uleiuri create Cu mult înaintea lui Monet. Pastele, vitraliii și forme Ce cameleonic se schimbă, Lăsîndu-ne pe noi să deslușim

Îți amintești ce frumoasă era vara Cînd în seri tîrzii, sub voal de miresme Ascultam pe malul apei Susurul, șoapta, dorul... Îți amintești ce frumoasă era toamna Cînd

Imperfectul e mai perfect Decît perfectul, Frumosul din urît e mai frumos. Cireșul altoit e mai pătimit Decît cireșul, Fatul din pîntec e ca și născut.

În liniștea pădurii și-a văilor adînci, Învăluită de ceată aburindă, Mă reculeg , și știu că apartin acestei lumi, Unde pot săruta stropii de rouă De pe pomeții

Imaginația stîrnește pasiuni, Fecunditatea ei creează minuni. Minunea, o clipă se arată Și-n altar se-mbata În cînt de cununi.

Am străbatut cimpiile spre Rai, Dar nu am lasat nici o urmă, Ca ziua să nu mă găsească Iar noaptea să nu mă ajungă. Am păstrat totuși, Ochiul sting , de noapte Și pe cel

În parfum de tamiie și zambile înflorite, Coboară D-zeu din ceruri, Iar apele de mal se despică Făcînd loc primăverii. Ghioceii și toporasii Cu lacrimi l-au întimpinat în zori,

N-am știut că ești atît de-aproape, La distanță de o șoaptă, Că îți voi simți suflarea Și-o să-mi pui lacrimi sub pleoapă. N-am știut că mi te-ai rupt din

Eu nu te am decît pe ține, mamă, Căci tu, din pîntec nud m-ai zămislit. Þi-ai rupt din suflet să-mi dai grai Și la altar m-ai hirotonisit. Dă-i Doamne încă o vîrsta, Sfințește-o

Ce mult aș vrea să-ți spun, Tot ce gîndesc , acum. Acum,un gînd i-mi trece, Să alerg de nebun pe sub umbre Și fără durere, Din calciie înflorite Mătănii s-adun. Că-ci

Tăcerea oarbă îmi pătrunde-n vine Mă ascund, să o pot veghea În ochiul de fintina Din inima mea. Plîng păsările-n mine cu suspine, Ma zbat neputincioasa,cer iertare Cind luna

La hotarul întunericului Perdelele de umbre ațipesc, Copacii o iau la fugă, se calcă-n picioare Să ajungă la albia luminii, nu a zilei, Ci a lunii ce răsare. La hotarul uitării Păsările nu-și

De-un timp încoace, Scoarța îmi plînge cu melasă, Petalaele amoroase, Le păstrez în sirop de casă, Toamna mai face cîte-o grimasă. Dar cui-I mai păsa.

Tânăra zi de mâine nu va reuși niciodată să o înlocuiască pe cea de azi, ori cît de tare ar împinge-o din urmă, atît timp cît ziua de azi nu se dă dusă și nu îi va lua locul celei de ieri, cea

Trăiri interioare, Fanfare autumnale, Chioșcuri cu fluturi De zi și de noapte, Simt ultimele raze Cum mă călca pe spate, Sub tălpi Plânsul ierbii ucate, Și întoarsă cu

Interesantă și misterioasă, Ai traversat în mine doar acest anotimp. Cel cu mireasmă de ploi ce vin Și gust amar de pelin.. Adeseori te văd Citind oracole-n adâncuri, Te simt

Îmi doresc să-ți fie dor de mine, Nu doar să-mi lași veșminte în noapte. Să-mi așterni pe chip al tău sărut Iar eu să îl citesc ca pe o carte. Panglici de cuvinte spuse-n șoaptă

Am să te-nvaț muzica sufletului, Unde îngerii cîntă la unison și în canon, Unde curge izvorul tinereții, Iar anii-s doar o-nchipuire. Am să-ți arat cum lumina

Îmi amintesc ce frumoase erau verile Și serile cu asfințitul suspendat între poduri și lună, Eu, alergînd de-a lungul Timișului de nebună Ținându-mă cu sălciile de mână. Îmi amintesc deja

Fură-mi somnul de pe pleoape, Dar nu-mi tulbura liniștea amorfă. Pe buze tipărește-mi asimetrice note. Urzește-mi pe sâni mătase de cocon. În oul din pântec simti deja Cum ughiile

Am cumpărat O mie și una de nopți La colțul străzii pe-un pol, Și-am început a le citi pe îndelete, Chiar pe stomacul gol. Povesti cu Feți-Frumoși cu amorul însingurat Și cu

Demult, Atît de demult, De multa vreme m-am vertebrat, Dar de-un timp am aflat Că nu mai pot să tac Și-așa cum sunt Nu mă mai plac. Și nu mai pot