Daniel Puia-Dumitrescu

plâng statui pe lângă ziduri moarte e vremea de întuneric a străzilor orologiul bate a tânguire o ultimă damă de ne-consumație alung-amintiri cu palme împreunate doar felinarele strigă doar

Unde te sui, surâs șugubăț, unde-mi alergi mai iute ca vântul, cui să-i zâmbești și pe cin\' sa urăști desfăcut in petale să mângâi cuvântul. Un drum în palmă îți voi găsi printre atâtea bune

nu ne mai înconjoară lumina doar moartea se joacă veselă printre noi necopiii toți rânjesc cu fețele rupte de-o ultimă încercare de zâmbet printre pietre doar întunericul saltă o ultimă doină

ce bronzat sunt astăzi am să atrag toate blondele cu pantaloni scurți bufanți și cu gențile aurii în dreapta cu tot cu pajii ce le feresc de soare ce bronzat sunt astăzi am să umblu în

Ajunsesem iar la subiect și nici unul dintre noi nu mai vroia s-analizeze propoziția din seara asta nici unui trecător nu-i păsa nici un copil de pe stradă nu ne mai cânta dă nene și mie-o

azi se învârt fructele în ceai înșirându-se după linguriță bodiu adună jucăriile fredonând melodiile cleopatrei doi reporteri se fotografiază ei de-aia au venit caius e mai înalt decât noi și

Praf zburând pe aripile unei păsări moarte Soare arzându-i trupul întunecat uitat de timp din ce în ce mai aproape de a izbucni în flăcări viespi de cărbune se rotesc așteptând zilele

Zbor sa iti strang gandul in palme si sa ti-l mangai incerc. Alerg sa iti ating tampla-n petale si sa o cuget vreau.

Păsări de metal distrug cuiburi de oameni. Și giganții mor.

toate au să fie trecut și praful se va așeza peste ele și te vei ridica și vei merge din nou și-ți vei aduna nemișcările alerga-vei bucuriei din tine împrăștiind viață din dreapta le vei da

De ce mor de fiecare data cand nu mai e loc de nastere de fiecare data cand nu mai e loc de atata mine in tine de atat noi in eu? risipeste-ma si aduna-ma de o mie de ori avorteaza-mi

suntem din nou în clasa a opta îți trimit bilețele tu mănânci semințe și te uiți la telenovele în pauza de reclame îmi spui că nu ai timp să te las în pace sau îmi dai ignore

ne plimbăm de mână prin palatele toate ne place să ne facem declarații de dragoste câteodată și să ne mai sărutăm a părtășie cu toții din jurul nostru sau a persiflare uităm acasă un

m-ai uitat undeva între infinit și oceane ai plecat fără să te uiți înapoi cu toate nisipurile pustiindu-mi și ultima insulă le făceai cu mâna pescărușilor în hohote soarele își repeta

Început de an 2004 în Marea Britanie, undeva, la celălalt capăt de lume. În luna februarie ajunge aici, la o bursă de cercetare pentru doctorat, părintele Macarie Drăgoi de la catedrala din Alba

ciudat cum îmi curge iubirea obrajilor nu văd nici nu cred că există se-așează cuminte la coada spre ieșire sperând să mă-ntorc și s-o chem într-o ultimă clipă nu te mai vezi de-atâta sare

am plămădit strălucirea unei stele numai a noastre în șoapte de da și nu înghesuite pe fir aș vrea să mă iubească mai mult decât și poate nici măcar atât nu ar fi de ajuns va veni altul

Doare atât timpul trecut Mângâie uitarea în joacă Cum plânge copilul tăcut Când își ia jucăria și pleacă Rouă mărgele în horă Spre tâmple se-aleargă cântând Plouă din tine o oră Se-aruncă

îți privesc nedumeririle ușor cu blândețea profesorului ce-și ascultă elevul te sprijini de mine numai o dată mă săruți și fugi un nou joc îmi imaginez și alerg după tine deodată te hotărăști să