Daniel Aurelian Rădulescu

S-a năpustit cu aripile o fărâmă de pene, de puf, din văzduh, dintre vile... Și din nou, reîncepe partidă cu năduf, mă atacă, îmi zgîrie gene, sprâncene, făptura splendidă... O revăd atât

Hello... rămân suspendat cu salutul și-mi pică mâna, de-o apăsătoare deziluzie, inertă, pe coapsă, cum nici n-o mai am... șterg, c-un mănunchi de filete de nervi imemoriali, praful de pe ochii

E negrul lipsa de culoare Sau e intensul la extremă; Un interzis pastel de floare, Blestem, simbol de anatemă?... Sumbrul e gând de nepătruns Întrezărit în zămislire Sub masca de călău ce-n

În orice faptă e o prima oară, Cum prima dată este o scuză, Iar niciodată, poate o acuză, Ori jurământ, la ce-o să piară. Întotdeauna e-o angajare, Un gaj de, neîntrerupt, credință, Sau

Cât de păcat e că adevărul nu e de sine stătător, Cu deget să-l arăți pe stradă, să îi atingi firul de păr, Să fie atât de evident cum fără alb negru nu-i gri Și niciodată tați și mame n-ar naște

Îmi port sexul cu mine, aproape zilnic, cred, Pentru că nu-i remarc, sigur, mereu prezența, Prins de întâmplări diverse în care tot purced Cât pot de voluntar, să-mi evit ”eu”, absența. Un

Ce înseamnă nume în fond? Nimic profund! Poate un moft de-a s-etala cel care-l pune, Sau un abis ce numai el ’l exploră gând, Predestinând cumva speranțele... a fi bune. Așa-a fost purtător și

Sfidează gravitația-n planaj de-o umbrelă, cu mintea în imponderabil. E-o gazelă sărind din trambulina aripată, mișcătoare, spre-o sinucidere antrenată, o provocare. Ce-i zboru-n fond?... Un

La sticla lupei se mărește urâtul și nu ne mai oprim să-l studiem ca să-i descoperim frumosul... este la fel cum lutul modelat; din mâzgă-l recreem în urne, să ne păstreze din cenușă osul. Cât

Frumusețea, nu-i neapărat criteriu... Cu siguranța însă eleganța-i este Cum e regina sau împărăteasa la imperiu... Celebrele eroine, de roman, sau de poveste. Inteligența îi este sigur

... și, Dumnezeu ne-a pus alături sex lângă deject, de înțeles să dea că nu-i extaz, fără puțin infect, că mizerabil poate fi atât de aproape de sublim și că orice e un amestec, oricât pretindem

Mi s-au luat din zile, din avere, din mile... Mi s-a luat putere. Mi s-au luat părinții, iubire... Mi s-a luat produsul minții, fericire. Mi s-a luat din țară, din noroc. Mi s-a luat

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng Și să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri, Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng Și un alt recensământ n-oi fi între omeniri. Și am

S-a închis geamul trenului vieții, ca o pleoapă s-acopere visuri, rămase-n peron de-o gară, efemer bântuită de multe plecări pe linia dublă, ce înșiruie apă căzând printre văi, sau schiind prin

M-am pus în palme, într-o zi, cu semn de văi în căutări de șansă-n bani și ața vieții; copii mi-i calculam de-s unul, trei sau doi, sfârșit va fi-n amurg, sau zorii dimineții? Umblam după noroc

Străbat de ceva timp un spațiu ce mi-l umplu Și culmea, nu mai știu cum sunt, de însumi mă îndoi, Neștiind de poame oi face din acumulările-mi altoi, Cum pom, de-i alipești o creangă și alta, e

Câmpii de străbuni, cu spice de lacrimi Muncite cu sârg, cu sudoare de avut, E ogorul întins, războit printre patimi... De zeci generații, l-au vrut... l-au pierdut. E brunul mustos, apărut

Trăiesc, joc filmul vieții mele Cu rol nescris, improvizez Și nimeni nu-mi ia loc pe schele, Unde-s urcat să pavoazez. Sunt în mulțime, figurant, Dar principal pe scara mea; Când mim, când

Cât timp mi-a luat să-nvăț cum azi se scrie o poezie în proză, că-i la mare modă, o adevărată nebunie ce constă în a nu mai respecta vreo regulă; cum nu doar roșie e roză, e îndeajuns a se

Mă uit la niște pui din coșul de nuiele Și-i văd plăpânzi, nevinovați, pe toți cei patru; Mici, blană diferită, încă orbi cu roză piele, Toți puf, motani ce dorm îngrămădiți un’ peste altu’. O

O formă de metabolism bazal, Ce prin noroc e involuntar, Se aplică în stadiul planetar... E, zi de nopți, e universal. E-o pierdere-n volum de viață, E-un paradox de viu câștig, E timp, din

Sunt cea mai fericită parte a vieții, ele, nopțile, pline de vise Și nicidecum zile cu număr, cu limitările; în plăceri, ambiții, avut. Fără de margini ego, nu complicat real, doar simplele,

Stupid ne bucurăm l-aniversare Sărbătorind o pierdere-n câștig, Deși suntem părtași de ani-vărsare; Moment inubliabil, când destinu-mi strig... Ne păcălim c-o falsă reînviere La fiecare

Să te iubesc... și-apoi să mor, Te vreau mereu, te vreau cu dor Să-ți ascult glas în fraze lungi, Să ți le sorb, să nu-mi ajungi!... ”Apoi”, să n-am, de nu ești tu, De nu-ți dau zâmbet