Daniel Aurelian Rădulescu

De ce nu scrieți de contemporani? Fiți cronicarii timpului trăit! Eroi pot fi miniștri, scriitori, țărani... Împărtășiți, din clipa ce-a murit! Valoarea documentului e-n adevăr Și este

Oricâte explicații aș avea, -din cărți citite, știință câștigată- când stau pe mal și îl privesc cum curge, cum malurile-n piatră și în mâl distruge... E peste logică, de unde atâta apă? Am

Bacilu-și are bacteriofag, la parazit e eritrocita; la nepăsare e ispita... La ură, t-adresezi cu drag. Insecta-ți dă mortal și miere; de-i anofel, sau e albină... De pici ca ele-n plasă, ai

Zâmbete perfide neînțelese ce le vrei sincere și nu-s; le-asculți, doar aparent, ești dus... Lăuntru-s răbufniri perverse. Ești fericit, cum îți doreai, când fără știre pici în transă; nu îți

Cumul, de strigăte în timp, neauzite, De suferințe, fără de ieșire În talazul minții, diabolic în iuțire... Cu prăvăliri, haotice-n simțiri zdrobite. E lipsă de suport de ambient, Cu rezultat

Te-am alergat o noapte-ntreagă; Erai sirenă, stea, meduză, Dansai-n patine, pe-o peluză, Cu ochii verzi, sub capă neagră. Îți sărutasem ochii-n lacrimi; Sorbeai nectar dintr-un pocal, Nu-ți

Nașterea, e o-ntămplare Și sexul este-un accident. Copilul, e-un impediment... Totul, trăim într-o suflare. Avem norocul existenței Din mii d-avorturi practicate... Suntem mânjiți de

Castani bătrâni se înfrățesc în ramuri... ... Pătrund, în paradisul ineditului; e vară, cald, mă scald într-o răcoare, e plin de tineri care-și plimbă inimi în elanuri, își lasă galeș, fete, chip

Un pumn de suflet veșnic în alertă Ce-și duce viața-n mare de azur... De-abia o vezi, pe cer, un fir de pată, un contur; E mică, un colibri, un porumbel, e o egretă. Fără de ea, ne-am invada

Este simbolul pentru aproape; Adresa, în scurt-circuit. E totul în silabisit... Formula de intimitate. Este produs de insistență De mii de ore, de ”repit”. E-acceptul, ce l-ai intuit, E

Se-ngroapă soarele încet pe deal, Este-o caisă coaptă, cu-aură de foc... E-un intermezzo, static, pe același loc; Îl poți privi, e-un gel topit, de-un aur ireal. Se duce discul, de minune, în

Câmpii de străbuni, cu spice de lacrimi Muncite cu sârg, cu sudoare de avut, E ogorul întins, războit printre patimi... De zeci generații, l-au vrut... l-au pierdut. E brunul mustos, apărut

Încântătoare maiestoasă... Visări de-nalt, printre poteci. Îi simt suflarea răcoroasă De trunchiuri zvelte, ape reci. Ce mic sunt printre colosali Cu vene groase-n rădăcini... Miresme de

Sunt materialist convins Din ani de școli, fără sfârșit...?! Ce-i adevăr? Ce-am fost mințit? De ce făclia mi s-a stins? Aveam discipoli Engels, Marx, Eram spălați pe emisfere, Din cranii,

Sunt încă suflet înghețat și copăcel în copăcel mijesc în dalb de ghiocel; o lacrimă de alb perlat... Buzna să dau, încă mi-e frică, sub țepii reci de suliți-raze, dar mă lipesc în dulci de

Sunt săritor de coardă-nspre abis, Îmi simt în coccis lovitura de solid. Am vise sadice să mă afund în interzis, Să mă transform în altceva, din insipid. Doresc continu, ce mulți alții se

Sfidează gravitația-n planaj de-o umbrelă, cu mintea în imponderabil. E-o gazelă sărind din trambulina aripată, mișcătoare, spre-o sinucidere antrenată, o provocare. Ce-i zboru-n fond?... Un

Înverșunare-n circumstanțe motivată, Ce se prelinge-n spre străfunduri de abis, Purtată-n hău ascuns, o Iuda, de nezis În machiavelică justificare; lumea-i vinovată. Nemotivat, se tot proclamă

Etiologiile-s complexe; Reies din bună anamneză Cu situări în antiteză Și multe bănuieli, diverse. Deci cauzele-s multitudini Ce doar din interogatoriu Discern neutru de notoriu Și inuit...

De ce nu sunt creat la fel, \"Integrul \", dex-dicționar... De ce nu-s bunul planetar, De ce nu sunt, un eternel? Îl am în minte, drept, semeț; Avea o alură de stăpân, Esența, la superlativ,

Am umplut un râu de lacrimi, Cu el planeta-i inundată. Mi-am plâns amarul, îs plin de patimi... Din mine, marea e sărată! Sunt stors de vlagă din străbuni... Tot ce-am avut, mi-au luat cu

Am suflet nor, Sunt trist de plumb. Gândesc să mor... Mi-am pus în gând. N-am meteor Și ceru-i plin... Sufoc în dor, Mă sting în chin... De singur... zac, M-au lăsat toți; Ca-necu-n

E luna focului, lângă cămin când stai, cu inima o floare de gheață, cu obraz lipit pe geamul aburit de buze visând cu suflet plin de muze ce-aștern pe foaia de pe scrin cuvinte dulci, voalate-n