Dana Nicoleta Popescu

Menestrelul își avea destinul agățat de gât deopotrivă cu harpa era nevoit să umple săli goale cu golul altui timp seniorii cunoșteau toți corabia ce-o răpise pe Gudrun din forma arcuită a

Pietatea ogivei și arcului frânt – siguranța frângerii – neașteptata podea și la mijloc un Orgoliu în aceeași foame de gotic

E o ființă ciudată care știe să tacă în gura mare în toate limbile și civilizațiile îmbrăcat în fâșii de ființe inexistente dezbrăcat de aplauze și lumini crude machiat în zâmbet cu

Prea simplu ca să-l înțeleagă prea complet ca să-l urmeze prea tragic ca să-i miște prea fast ca să-l adore posedat de viață frânt de sirtaki unicul zeu care a cunoscut moartea și fericirea

M-am dispersat într-o bucată de marmură astfel ca fiecare fibră să-mi fie bine strânsă între două cristale pe urmă m-am adunat înapoi dar altfel inscripție izbăvită sub dalta interioară

Azi s-a mutat din mine un prieten lăsând un loc neocupabil de cel ce tocmai intrase locul gol e mort blestemat blestemați și noi să fim gară blestemați să purtăm în bietele noastre

te prefir printre degete ca nisipul arenei mirosind a sânge de taur și orgolii de capă roșie te sorb ca apă din cântec ființă vie dantelată în arabescurile Alhambrei și încerc să nu fiu

răgușite corzile-mi vocale stridente corzile ghitarei hârâind aceleași note vechi ale altora stearpă de cântece și glasuri biet Don Quijote s-a visat toreador

să tacă ghitara! fiecare coardă e un bici răsucit rupând carne vie și visuri moarte o, tu ghitară-singurătate patru corzi patru ca brațele crucii cântecul e bătut în cuie și liber

hulit fie cântărețul! el s-a răsucit viu în moartea ce s-a temut de el prea viu hulit fie cântărețul! lui i-a fost sete cântecul sorbise totul lăsându-l gol și încins prea sete hulit fie

pantoful scâlciat poartă pe toc urme de paso doble ghitara spartă fără corzi despletește franjuri de lumină s-a rupt rochia roșie ca flacăra-cimitir pentru bunicile vrăjitoare gitana e

ramele golite de penitenți evacuați trebuie umplute altfel varul peretelui alb rânjește a nimic căutăm o tragedie sau un monstru – un nimic umplut cu orice e totuși ceva – n-am avut destulă

cu patimă să ne desfrunzim în cântece în clipe de răgaz ce nu vin niciodată necăutate și fiecare piele dezbrăcată de noi șerpii ce știm că fiecare piele ustură și plânge ca o coajă de

glasul lui îmi săruta auzul plecat – cien años de soledad între tarde și mañana – vibra în artere a Guadalquivir inorog cu cornul rupt în țărână cânta atât de suflet

tăcere de piațetă pustie în miezul zilei dogoare de fântână seacă cu ghizdurile crăpate strigăt de chitară sugrumată cu propriile-i corzi

olé, Vida! olé! din costumu-i de lumină capa roșie îmi violenta văzul amețită de banderille pipăiam cercul cel întotdeauna închis

The Sun Also Rises să-și spele sângele în sângele-mi picurii se scurgeau sunând a clopote pentru mine

crucificată pe singurătatea-mi la care e racordat tot universul visam să-mi fac din cuie bandaje și nu mă picta nici un El Greco

Oprește-te măcar o clipă ți-o fi calul obosit poate vrei o fărâmă de pâine sau un strop de vin altceva n-am să-ți dau doar două vorbe de prieten la un opaiț ce pâlpâie nici un foc nu-i prea

Când triunghiul se sfarmă tridentul are nevoie de dentist sfinții fug din triptic mai moare un mit mai uităm o perfecțiune și ne târâm împăcați mai departe

Sub dușul ce plouă nisip uscat ca gândurile rătăciților în Sahara sugrumată șerpește de sarcofagul panta rhei zeul șoim schimbat în hieroglifă milostivește-te preamărite Ra și

Candidez pentru Nobel cu o nouă lege a fizicii – sau poate a psihicii? – nimic nu se transformă totul se pierde nimic nu se câștigă mi-am servit de cobai pentru că sunt un univers acționând

păsările intrate în templu erau stimfalienele auguri nefavorabili a zis ghicitorul nu m-am putut apăra îmi tăiasem brațele copiind statuia lui Hermes

plouă visuri diluate cu contururi neclare speranțe sparte iluzii plesnite la cusături plecată – mereu aceeași și mereu alta – spre la fel spre altceva