Dana Nicoleta Popescu

cale ferată bătută cu pasul din tunel în tunel vultur și lanțuri fără Prometeu cruce și cuie fără Isus

neputința desprinderii-flacără s-a schimbat în nenumărate întoarceri fără de vers fără de poezie stâncă macerată nisip în tăcere sterilă ce s-a vrut urlet

am visat să fac plat soarele crepuscular și pe mine discobol în răsturnare m-am aflat disc fără să-l aflu pe Miron și de ce eu

ghicitorii în zodii au tăiat în boltă templul artiștii l-au zidit în piatră eu nu l-am găsit în mine

planând într-un nimic cu speranță de tot sau omogenizând absurd totul sau nimicul sau șifonând totul întru nimic Hermes are brațul amputat

în colțul roșu… în colțul albastru… am acceptat calm destinul de-a fi ring de box arhanghelii și demonii fuzionează doar la Vrubel

zilele au sunet de papuci târșiți lâncezeală a clipei întinsă până se rupe și mi-e Sartre de tot

îmi înmuguresc degetele și tâmplele în chinuită întrebare de zaruri frunzele se sting și mă fac alta cea adevărată

nu-mi plac lalelele cu petale evadate din cerculețul de sârmă devin maci și se scutură trădându-și originea nu-mi plac aluziile

tăcere perfectă de noapte, de lună și eterna privighetoare mută singurătate perfectă de noapte, de lună

printre coloanele de marmură conservând neplictisitor cercul și linia dreaptă singură coloana de carne cu tălpile pătrunzând în podea seva înghețând la rându-i tot mai devastată tot… mai…

teama răsfrângerii în oglindă superstiție sticla dogmă n-are nimic cu chiromanția

măcinând precum cafeaua lecturi peste lecturi îți iese fiertura din Macbeth diferența e că ne suntem singuri otrăvitorii

trebuie să fie între cei doi pari sârma pe care n-o pipăi cu nici unul din simțuri totuși mă taie-n două „lume! lume! veniți să-l vedeți pe marele scamator!“

am strivit sub talpă ceva nu știu precis n-am avut timp decât să aud țipătul de-atunci îmi exersez vocea să am cântec de lebădă când mi-o veni sorocul

coroană ofilită de garoafe roșii sprijinită de un zid prea viu nu e de plumb să-mi scârțâie a Bacovia sunt mort stau lângă vii e vânt

Căldură neașteptată în ritualul păgân ce zdrobește o frunză în pumn cu conștiința perfectei suprapuneri a nervurilor moarte pe liniile din palma mea vie nu mi-a mai fost frică măcinând

Tăcerea rostogolirii pe podea simulând mișcarea de spin a pământului sau țipătul prin care de două ori pe zi dezbrac această piele a mea scuturând-o bine poate așa mai iese

Suntem cu toții amețiți de geneză nu pentru a face ci vrându-ne demiurgi cu orice preț și privind focul apa aerul pământul fiecare în cutiuța proprie fără să știu să le amestec am plecat

Vorba ta gheață pe când a mea flacără oricum le-am aduna nu reușim decât variante pe tema distrugerii și ți-aș spune atâtea gestul tău l-aș vrea aer pentru țărâna gestului meu dar mereu

Am numărat lespezile în lung și-n lat pe urmă am luat-o pe diagonală oi fi altceva decât un nebun – de șah! – dar gratiile sunt prea groase plouă, plouă, plouă aș vrea să plescăi cu tălpile

Când ai căzut o dată – nimic din căderea lui Lucifer a lui era măcar tragică – juri că n-ai să mai alergi n-aș mai suporta încă o cădere dar picioarele o iau singure la goană dacă vă e

Tremură dalta sau condeiul în jocuri grave cu zei de piatră fascinația teamă teama fascinație știind din start că n-am nici o șansă

Ne-am plictisit de alb hai să ucidem lebede ne trebuie Păsările lui Hitchcock ele sunt negre ne satisfac din punct de vedere coloristic și sadic casele de modă se conformează trebuie să