dana julei

Ai ucis și am ucis la rându-mi Pe noi,nemilos viața umbrindu-mi Și ne mai așteptau noi desfătări Și iubirea simplă cu ale sale cugetări.

Poeții mari,ai cuvintelor călăi Sunt ca și boabele din păstăi Mereu buni de pus în ciorbă Iar de se răcesc ,răsare o vorbă.

Totul se naște și moare din nimic Parte din lumină sunetul se face tot mai mic Translucid corpul se zbate în chintesență Mintea-și revarsă culorile provocând dependență Fără timp și spațiu

Îmi cad la picioare mii de fluturi Vibrând sub piele subtil, în tăcere Mâinile îți sunt amintiri în devenire Descoperind marea plină de gânduri Culorile în ceață povestesc intense

Când simt că am soarele în umbră Și încet pașii mi se răsfrâng în tihnă Îmi vine în minte soarta unor copii Ce n-au nici nume ,viitor sau dulci iluzii Ei îl au în gând doar pe “într-o zi”

La o adiere de vânt Stau mii de destine Gata să se frangă De orice cuvânt...

Om sărac,om bogat,toți trec în veac Numai unul mai îndrăzneț de se grăbește Nemaiavând un scop,pe loc se oprește Căci dacă va căuta adânc în el,se va căi în veac…

Succesul dorit e ca și foamea nestinsă Te chinuie în fel și chip,dacă-i aprinsă Dar dacă-i potolită ,atunci viața ți-e plictisită Vai de nefericitul ce cade în amorțeala iscusită

Nenoroc sau soartă, parcă te poartă Negreșit pe un alt sens ca o artă Dar nimănui nu-i place să ghicească O lume plină de dileme ce stau să înflorească

MAMA-un cuvânt atât de dulce urechilor și totuși atât de enigmatic; Când gândul cel mai ascuns,ea suav ți-l pătrunde neîncetat. Când visele te poartă pe tărâmuri pierdute,ruga sa arzătoare

Cui îi pasă dacă ziua-mi se stinge plângând Furnicuța răpusă de vânt ce a căzut încercând Să rupă o adiere în două zvâcnituri picurând O infimă parte de merinde unui bondăcel dovedind Că urâtul

Tu mi-ai rătăcit impunător prin vise, Când nu mai era loc de seci cuvinte. Și viața îmi era fără scopuri ațintite; Și vocea ta ce delir în mine deschise, Când mintea ta gându-mi pătrunse. Ochii

Dacă toți ar plânge într-o zi Nu-i așa că ne-am îneca noi toți? Și am scăpa și de toți tonții Care ne amenințau zi de zi Că lumea va fi a lor într-o zi Dar nu știau ei că noi vom zâmbi Căci am

Nepăsarea n-are nici chip, nici povești Dar de frică alegi uneori să-i slujești Nu ai vrea deloc să te împotmolești De aceea orice semn de durere ocolești

Lumea e o junglă lugubră Care atacă mai din umbră Pe oricine vrea să o schimbe Dar cine vrea singur să se plimbe?

Celui ce crede cu ardoare, Că luna se aprinde mai tare, Când cerni vise pe balcon, Iar orele mai joacă șotron. Să crezi în stele căzatoare, Că ele pleacă și ies din mare; Chiar de crezi că sens

Se închid răni vechi în suspine lungi ai anilor grei; Mă tot feresc de oameni falși si egoiști ,venerând o frica Dar nu văd de fapt că eu sunt singurul meu dușman; Când în aroganță mă scald și

Neliniștea apostată e un prizonier ce scapă din închisoarea sufletului, Ce-adună mii de vise într-o cutie neagră și lasă subconștientul să alerge. Suspinul iubirii pierdute e un vultur cu plisc

Semizeu ce risipești pe buze secretul fericirii depline, Readuci în suflet liniștea,ucigand stăpânii furtunii; Zeus ,Thor sau Indra tremură când aud notele tale line, Mângâiate tainic de coardele

Lumini rebele,gânduri pătate și jocuri ascunse Iar uit de mine când mă lovesc de-al tău surâs Liniștea nu-și are stăpân în aste zile aprinse Doar tristețea alungă orice gând pătruns de-al tău

Mâ împart în două lumi , când a treia dintre ele, Dispare când credeam că am reușit. Îmi trebuie timp să mă bucur de ele, Dar totul de mediocritate e copleșit. Și totuși , încerc să mă

E un foc mocnit toată confuzia asta; E un joc anost toată barbologia asta; E un univers al nimanui acest gând nepătruns; E un poem fără rost acest drum parcurs... E un nimic cu sens,ce pare