o ultimă chemare

Se închid răni vechi în suspine lungi ai anilor grei;

Mă tot feresc de oameni falși si egoiști ,venerând o frica

Dar nu văd de fapt că eu sunt singurul meu dușman;

Când în aroganță mă scald și lacrimi insipide curg în van.

Confuzia îmi apasă greu imaginația limitată la a sufletului odihnă;

Și-mi pare că mă târăsc slăbit de păcate;

Unde răzvrătirile si îndoielile se înmulțesc;

Iar inima orbită de pesimism,se sufocă în necazurile zilnice care o împietresc;

Mă lovesc de ceea ce speram că am învins,crezând că am dobândit divina lumină;

Oare omul fără de păcat judecă pe Cel care pentru desăvârșire l-a creat?

Sau poate mintea încețoșată dezvăluie frustrări ale unor greșeli neiertătoare;

În loc sa prețuiască frumusețile,iubirea și miracolele ce l-au minunat;

Și-a adus aminte doar de inevitabile necazuri,ce sufletul i l-au întristat;

Prin ipocrizia proprie a dat naștere minciunilor și viclenelor gânduri neiertătoare;

În post,rugăciuni și suferințe îndurate ca un martir,omul se supraapreciază;

Își ridica un piedestal în fata cerurilor și-și arunca cheile sufletului în mâinile demonului;

Pierdut,aproape și-a adus aminte de aproapele său năpăstuit,ce-n fața sa îngenunchează;

cerându-i o fărâmă de iertare,o mică dovadă de iubire,lipsită de răutățile egoismului;

Poate e o ultimă chemare la misiunea mântuirii și a spălării cu lacrimi arzătoare a păcatului…