dana constantin

Treceam dintr-o sete într-alta femeie cu trupul mărunt sămânță spre cer treceam lăsând în urmă fluturi privirea-ți de mătase abia dacă-mi învăluia sânii la cina poeților deghizați în bărbați

cine știe unde ne ducem poate suntem aici să construim case printre altele casa noastră într-un sfârșit vom poposi asemeni rândunelelor sau cine știe vom trece și de acel cuib nu ne vom adapta vom

lucrăm lumea din topor cizelăm vorbele cu atâta înverșunare până nu mai iese nimic orbim câte puțin cu fiecare încordare a mușchilor faciali când e vorba de dăruire vedem cine suntem ne ridicăm

în țara care nici nu e mâinile acvile de foc caută în orice atingere așezământ de suflet din ouă albastre ies noaptea ziua și noaptea cu penele împletind deopotrivă cerul dacă ajungi în țara

E o biserică în lume acolo cine intră se descalță de ochi la intrare perechi de gene se deschid pe rând formnând bătăile de inimă ale înaltei biserici e adevărat nu se știe cât de înaltă e acea

sunt prea obosită doamne ți-aș scrie dar mai degrabă aș mângâia o piatră cărările pe care obișnuiam să te-ntâlnesc acum sunt palmele mele brăzdate de râuri sau trupuri mă gândeam era mai bine

linia orizontului ridicând linia verticală a însingurării acolo omul plonjează în propria apă planetară mai aproape de limita zborului decât de unghiul de impact cu stelele și dacă lucrurile

& Alioșa știi cât alb curge în lipsa ta e o lume nebună îmbrăcată în întuneric căutând zile între sânii născătoarei de dumnezei nu știu poate fiecare vis e o țintă în decolorarea mersului

Din ea din sângele ei ne înfruptăm din blândețea ei îi punem pe umeri greutăți așteptăm să le care cu zâmbetul pe buze ne așezăm la masă cu mâinile goale mîncăm din vise ei neîmpărtășite uitând

revin aveam nevoie să respir adânc cu coșul pieptului ridicat să-mi trec amiezile prin pântecul cerului abrupt ca tăișul secerii prin lanul de grâu acum te privesc cu ochii înecați în

Când voi vorbi din nou Sărat va fi pământul în care voi așeza cuvintele Să nu rodească nicio culoare în dreptul ochilor Voi întreba doi bujori dacă ar dori să-mi stea în obraji Pentru acele

Alioșa desena cai verzi pe pereții sanatoriului Cai portocalii cu dungi albastre de departe îngerii cu alte aripi colorate Nimic care să contrazică logica bunului simț La prânz Alioșa se așeza pe

Azi am plâns de dorul acelei ape în care intram goală Ca o desprindere de toate obiceiurile de a fi femeie o Felie dintr-un înger mai vreau zice ca și când dinspre Soare nu mai curgea nimic ziua

Construim case cu mâinile îmbibate în ciment Seara așternem cearșafuri de nisip în camere Servim feliile de pâine cu unt și ne întindem la soarele din mijlocul tavanului Privim lucrurile oblic

Până la nesupunere mi-ai îndesat vinul ăla pe gât Durerea mi-ai spus nu te interesează mai degrabă instinctul meu de femeie Anii mi i-ai dat peste cap ca o tormadă anunțată din timp de

alteori sunt oarbă când lucrurile se dezbracă de învelișuri și țopăie sub palmele mele nervoase atunci mă dor cel mai tare atingerile acelea fără margini precise dar cel mai mult mi-e

au înflorit cireșii în zori eu am uitat să îmi pun rochia de dantelă stau ghemuită aștept să mă îmbrac în fluturi vara îmi ajunge doar până la glezne pământul a îmbrâncit soarele de atâtea

Nu în jos zice treptele duc spre nicăieri de acolo vin eu alege o floare lasă pare o iluzie / nu e pescărușii abia dacă ajung la țărm tremuri nu în jos dacă simți că îți vine să te

Stau împrejurul cercului gâtul de lebădă 11 scriu limbile ceasului prea scurtă linia îngeraș ingenunchează în fața mea nu vreau dacă sunt trei puncte de așteptare cursiv te rog îmi spune mă