poezie din cartierul meu

asta nu e o poezie e o rupere de nori
despre toți cei care stau cuminți așezați în vitrină
și râd și râd și râd și râd
fac tumbe cu grație
ca și când fiecare zi ar fi prima din restul celor care vor veni
apoi află despre ei tot felul de istorii nicicând întâmplate

o rupere de nori spun
despre cei care își smulg cu penseta
în fiecare dimineață câte o bucată din inimă
o învelesc în staniol și o pun la păstrare
pentru un mai târziu care niciodată nu vine

din când în când mai moare cineva
atunci se deschid ferestrele cu zgomot
plouă cu semințe de floarea-soarelui lacrimi de apă chioară
și cad fără zgomot niște sori de carton în piața publică

seara pe bulevard trec la întâmplare
câțiva prea tineri scuipând nonșalant înspre trotuarul negru
sau înspre cei care au curajul să îi privească în ochi
dezamăgiți total că nu-i observă nimeni cum se îneacă în apele lor
mai trec și câțiva bărbați în gri autumnal mestecându-și de zor nefericirile conjugale
tandre domnițe cu picioare zvelte și mini-uri fierbinți
aprige doamne călărindu-și virtuțile spre groapa comună
dacă ai noroc poți întâlni și vreun boem pipăindu-și nostalgic
portofelul cam trist

e bine în cartierul meu
oamenii râd tac vorbesc sau dispar
ca și când nimic nu s-ar întâmpla

asculta poezia in lectura autoarei