Poezie
o religie aspră din sud
2 min lectură·
Mediu
înainte iubirea se găsea peste tot
nu era nevoie să iau viața cuiva
dragostea îmi amintește de copilărie,
emoția dimineților cu părinții despărțiți.
îți aduc cafeaua la pat
îngenunchez cum îi stă bine unui om condamnat
să iubească unghia degetului tău jumătate
în carne
hrănesc două haite
nu e zi să nu-mi pară bine pentru răul trimis
cu puterea gândului
fumul țigărilor se desfășoară- armată
disciplinată
lumina farurilor
în stare să trezească un oraș la realitate
pentru o clipă nu am realizat cui mă plâng
Dumnezeu îmi ia inima într-o mână
îl cred
nici El nu este iubit în țara Lui
merele cad
unde ne-ar duce dragostea nu are dușmani
naturali
am fi noi și greșelile noastre
cine să ne învețe când unul iubește
mai mult
lasă-mi cuvintele să te admire,
să-ți desfacă părul,
cămașa,
aerul cald să te învăluie- septembrie la mare
când tălpile fac dreptate nisipului
recunosc sunetul unui plâns de copil
râd precum un om care a scăpat de medicamente
îmi spui că toate se rezolvă
în timp
vezi
și tu vrei ceva de la viață
mă iei de mână și mă săruți
suntem urmașii unui popor de pescari
nu știu dacă ești caldă sau doar îmi înțelegi starea
când privești într-un foc ce arde cu pocnete scurte
alături de pereții înalți și umbre friguroase
ce umplu golul lăsat
de cuvintele acestei religii aspre din sud
003
0