căpșunarul

mi-au adus ce-a rămas de la alții. am aruncat farfuria cât colo. ne-am bătut. mi-au pus foarfeca-n păr, m-au târât, m-au călcat în picioare. le-a fost frică prea mult; așa de tare numai viața poate lovi. nu știam ce se-aude: din streașină apa ori sângele meu lipsit de răbdare. ceilalți copii dormeau prost; dădeau vina pe mine. sora și-a pus haina și-a zis: nu în felul acesta se educă un suflet! văd prin pereți. forme grotești, aliniate, dar absolut goale. îmi amintesc palmele mamei. nicio linie întreagă de la cap la coadă, faguri de căpșuni. îmi e ciudă că vorbesc răgușit așa că i-am scris: ia-mă acasă! doctorul mi-a pus mâna în piept: ăsta moare râzând, dați-i aer sau mai faceți! nimeni nu îndrăznea să mă taie, femeia în alb mi-a zâmbit: îți e frică? ba nu! cerul miroasea a mâncare!