în vântul puternic din est

nu suntem lumea bună care trăiește în basme din dorința de a nu muri singuri după tradiția familiei mă întrebi ce îmi este drag în timp ce-mi pregătești patul unui om liber ce aduce ziua de mâine și noi nu încetăm să ne spunem frica este un om sărac mereu sub alt acoperiș mănâncă fără să-și cunoască dușmanul în mod natural din umerii tăi se ridică un val arunc cu pietre de parcă aș sta deasupra și cercurile se apropie se măresc precum irișii unei flori pictate în galben soarele înmoaie cu mine în aceeași mare de sânge cine este liber mă întreb fără să mă întrerup din ocupația mea obișnuită de teamă să nu-mi pierd ființa și luciditatea nemuririi o să-mi cumpăr un câine altfel noaptea va putea fi împrăștiată printre celelalte când mereu am impresia că luna moare cu fața la mine