iarna rară de oameni

fusese o iarnă târzie și cruntă ne ascuțeam pe pietrele scoase cu trudă din apă securile mă gândeam cine oare din mintea mea slabă mă-nfruntă când abia de puteam să ne-astâmpărăm gurile muma spăla îndoită din șale în zori la copaie îmi venea să mă-ascund nouă mii de ani de dor și de ducă numai ce-mi întorcea vorba cu o joardă din gard să-i aduc câte-o oaie într-un suflet plecam lăcrimând că nu-s primul născut îndată mămucă mi-am luat calul și câinele bun de povară doi prieteni doi frați pentru care mi-aș fi dat și o mână nu nu era prima dată și probabil nici ultima oară când din spate mă punea să grăbesc în negura nopții foamea stăpână bărbații plecau la război după cum o cerea interesul și viața și moartea de pe tron conduceau amândouă dăduseră timpul fixat oamenilor nevinovați pe din două disprețul meu doar păstrase distanța alesul!