un foc înaintea zăpezii

te-am ținut în brațe până am început să aud trandafirii iernatici din turla bisericii luna îmi lumina fața de bandit mă iubeai simplu în toiul iernii fără să avem unde pleca cu cele mai puțin bune gânduri ce-mi traversau tâmplele purtam cruce asemănător unui osândit fără să transpir am vrut să beau din poala plină de făină a mamei perfecte linii de înaltă tensiune mă făceau să confund răsăritul cu întoarcerea păsărilor migratoare în timp ce oamenii mă credeau pregătit să ascult crăpăturile înflorind în pereți asemeni oamenilor răi nu am copii care să-mi sară în ochi probabil alții au mai multă trebuință de ei nu voi purta povara acelei mile amestecate cu rău pe care ni-l doresc la beție prietenii copacii tăiați din pădure și duși în spate la cheremul unor cântece scrise de cei mai săraci nimeni nu e mai presus de nimeni tocmai pentru că vă spun asta mă cred mai presus știu nu slăbiciunea cărnii v-a făcut să zâmbiți ci acel amestec de ironie și mister ce zace în fiecare viață consumată inconștient și vă macină din interior în lipsa unor iubiri fulgerătoare așa cum a fost venirea muzicii în lume am ajuns să accept puterea sânilor tăi i-am zis timpului mergi domnul meu să fii un imn pentru cei ce-o să vină veacuri de neîncredere și ură își așteaptă rândul la ușă iubirii îi spuneam să n-aștepte pentru a-și impune vanitatea dacă îi iei unui om stâlpii și idolii rămâne o construcție simplă din apă țărâna își caută locul în câțiva pumni obosiți mirosul de viu se îndepărtează în timp ce buzele nu mai acoperă dinții mă gândesc ce vom păți după moarte am luptat și acum ne vom odihni dar ea își va purta bătălia pentru totdeauna precum luna cățărată pe leșuri luminează dreptatea iubirii poetice