două ceasuri până la ziuă

mi-ar plăcea să te iubesc așa cum iarba iubește ceața fumul dezlânat amplifică misterul, durerea din oase, până când dorința ajunge în tălpi prin urmele ude de cuie restul nopții nu încape în educația mea să ascult focul absolutist, divin, în scânteile ce pocnesc prelungind suferința pereților scriu cuvintele pe care i le-ai spus omului doamne, pleacă de la mine sunt un păcătos! te-aș iubi în multele feluri ale vieții în forme unice de fulgi miliardar în imaginație te-aș privi cum își privește bogatul hambarele pline și trupul tânăr în carnea femeilor de o noapte ce mi-ar putea murdări sufletul poate rădăcina nervilor întinși din care setea își hrănește invidia nimeni nu suferă mai mult decât somnul lovit de arșiță întunericul nu poate trece printre noi atât de sinceră ne-ar fi prinderea, atât de frumoasă te-ai trezi dimineața cu regretul că am doar două mâini