Poezie
Dialog târziu
1 min lectură·
Mediu
Ce oboseală, ce sfârșeală,
Când iarba crudă e uscată,
Ascultă norii cum plâng, tată,
Ascultă-a vieții melodramă.
Îți mângâi părul de văpaie,
Și ochii mari, întrebători,
S-aprind în noaptea neagră sori,
Și viața plânge și mă doare.
De mână amândoi, cu teamă,
Pornim spre câmpuri, spre lumini,
Pornim tăcuți, ca doi străini,
Și noaptea plânge și ne cheamă.
Și peste noi ning anotimpuri,
Zăpezi de gânduri și de ploi,
"Tăticul meu, ce e cu noi,
De parc-am fi uitați de timpuri?"
Nu e nimic, aceasta-i viața,
Să mergem, viața suntem noi,
Dar adormim pe după nori,
Și ne-nvelim cu dimineața.
041.389
0
e o călătorie în care văd cum tatăl e tătic și la 80 de ani, chiar dacă fiul are 50 de ani
nu îmi placev”teama”… asociez tatăl cu curaj și chiar și mesajul din răspunsul său nu inspiră altceva decât încurajare
strofa a doua e “ruptă” și ca sens (între versurile sale) și ca integrare în poem. era să cred că s-a trecut la o relație amoroasă (chiar voiam să replic de ce s-a trecut așa de brusc decla o relație la alta)
ar trebui lucrat (pre-lucrat)
Spor!
(și iar mă explic:- doar o părere, nu dau cu parul)