Poezie
Poem omului de artă
1 min lectură·
Mediu
Aștept să mor, o ultimă dorință
A celui plin de triste nebunii,
Pe țărmul mării fără de credință,
Să cad răpus d-eterne inerții.
Vreau pescărușii ochii să-mi culeagă,
Spre răsărit să-i poarte-n tainic zbor,
De-acolo să privesc prin noaptea neagră,
Lumina s-o-mpletesc într-un fior.
Doar marea să-mi îmbrățișeze trupul,
Cu alge, scoici si melci să mă îmbrace,
Epave ruginite vor fi scutul
Poemelor cu versuri prea sărace.
Și-acolo să trăiesc într-o uitare,
Printr-un ochean întors privind furtuna,
Iar ochii să îmi fie drobi de sare,
Plângînd cu-a mării apă-ntotdeauna.
Cu buzele pe țărm, simțind nisipul,
Înfiorat de-aceeași nebunie,
Vor săruta ultima oară timpul,
Lăsând pe mal o urmă vineție.
Apoi un val uriaș va șterge totul,
Nu va rămâne nici măcar o pată,
Și nimeni nu va ști ca el, EL, mortul,
Nu va pleca din viață niciodată.
Pe țărm rămâne tristă, singură, o fată,
E viața lui, pe scurt se cheamă ARTĂ.
041196
0
IG