Poezie
Melancolie
1 min lectură·
Mediu
Noaptea a umezit iar frunzele cu rouă,
Ce mult aș vrea ca azi să nu mai plouă,
Să fie mai mult soare, să nu fiu un nimic,
Ce-și caută scăparea fugind la inamic.
Stejarul care singur răzbește în furtună,
E suflet de pădure, el n-are drept de fugă,
Doar omul ce-și privește sfârșitul apunând,
Încearcă să-și dicteze destinul rând cu rând.
Dar viața îl oprește, îl frânge, l-a ucis,
Aici firul se rupe, destinul ce și-a scris,
Se pierde-n întuneric, tristețe și uitare,
Stejarul se frământă, chiar și pădurea moare?
Și omul, și pădurea, totul, un pumn de viață,
Se sting cu o zvâcnire ușoară, dar măreață,
Căci timpu-n nemurire ne doare și ne costă,
Păstrând mereu prezentă și clipa noastră fostă.
00755
0