copiii de pe umeri

Faină poezie. Îmi place mult ultima strofă. Cât despre prima, parcă se oprește la ,,cu noi”. Mă refer la fluiditate și la faptul că autorul este, cred, unul lucid, iar ce urmează pare o secvență de altundeva. Pentru că aduce o senzație cum că ar fi scrisă în cheie ironică, de dejucare, de subminare a fragmentului pe care îl construiește. Ori nu cred că este cazul. Făcând însă o pârghie din asta, starea e foarte bine redată, foarte mișto sugerate întrepătrunderile, și transformările, ca să le spun cumva. Aș mai observa și câteva versuri în care faci abuz de pronume. Nu știu dacă intenționat sau nu.
Spunerea finală oarecum retezată face toți banii.

cu noi...din noi...in noi...
hm...prea multi \"noi\" pentru un singur eu, si asa excesiv si greu suportabil...

diana, nu e cheie ironică decât dacă vrei s-o vezi. e doar o rupere de ritm, de emoție. la pronume așa e, suprasaturație. ești generoasă, mă bucur că ți-a plăcut.

noematique,
hehe, te-ai specializa în teoria \"nodulară\". sărutmâinile!

mulțumesc frumos pentru vizite!

Tocmai asta spuneam - ca nu e o cheie ironica, doar o astfel de senzatie, daca s-ar fi dovedit credibila, ar fi salvat ,,ruperea de ritm\". Ceea ce nu se intampla, dupa mine. Dar cred ca nu mai era cazul sa revin.

Voci ca sperietorile de ciori? Să fim serioși.
Strofa a doua e de nota zece.
Din prima strofă aleg versurile:
apărăm zilele. ceva le atacă, le roade coaja și
câlți de lumină coboară, se întind pe pământ; calc și
când ajung la măruntaiele astea
mă opresc și-mi spun, ceva trebuie să se întâmple
Știu că deranjez, dar asta e regula jocului.
Cu stimă, tama

Zilele sunt ‘copiii de pe umerii’ noștri pe care îi ducem, unii ușor – atleți antrenați să doboare obstacole, alții mai greu – încovoiați de eșecuri și înfrângeri, până când se desprind de noi (moarte).
Din zilele atacate de plictis și monotonie se scurg secrețiile timpului mort.