dadal cristinel

Îmi cântau stingeri de sfeșnic slobozind trupuri de înger în cripta din creștetul meu în orbite-mi crescură două vitralii și din ochii icoanei sau poate ai mei se scurgea frica de

Tu mai auzi, iubito, Cum cântă nebunii În veghile frunzelor căzute din noi? Ce trist am făcut trei pași amândoi Trei pași mai departe De locul curat Ne-am privit și-am văzut: eram goi ! Tu

Zambesc calendaristic intre patru secunde si plang in eoni vestejiti si uscati ma trezesc dupa soare cu visul de luna racorind vesnicia de febra de noapte in stropii de roua abia

Ați cercetat vreodată cu atenție fumul unei lumânări? Ați ținut trupul ei zvelt în mâini fierbinți ca să simțiți cum se topește ceara, cum se adâncește carnea în materia supusă, cum aceasta ia

n-am sa plec niciodata, iubito imi sopteau pasii umezi pe strada n-am sa mor, n-am sa fug, n-am sa strig n-am sa las nici un strop de tamaie sa cada din noi, n-am sa-ti spun ca mi-e

Mă întrebam, femeie, de unde lacrimi sub genele mele, când eu mă uscam din pântece de dorul iubirii…? Și apoi mi-am amintit dimineți și amurguri când te purtai pe deasupra trupului

A iubi e ușor…greu e a răbda iubirea… A nins cu piatră în sufletul tău cu flori minunate de stâncă petale-ntr-un zbor nefiresc de gingaș căzând pe o piatră adâncă zdrobite se macină

Aleile de noapte Sunt un refugiu Pentru pașii rătăciți Ce nu-și găsesc ritmul În spațiul luminii Taxiuri monotone își așteaptă clienții… Pe mine nu au unde să mă ducă Nu vă supărați, Cât

Când Iisus a scris pe nisip A scris numele meu, A știut că voi trăi Pentru că este Dumnezeu Când Hristos S-a lăsat scuipat A întors obrazul meu A simțit că voi ierta Pentru că este

Mi-e frică să concep ca și cum fructul gândirii ar fi perisabil obosit -de nebunia sistemelor- al meu miroase a gingășie a sânge sângele curs din palma ce a strâns tulpina unui

Surâsul tău- bătaia din aripi a unui înger, păcatul – unui demon! Ce, crezi că demonii n-au aripi? Dar cine, oare, scormonește somnul luceferilor adormiți în trupul nostru? Tu crezi că

De-aș găsi, Tată, poarta prin care scoți sufletul din trup m-aș arunca prin dânsa fără milă de furia cărnii nemântuite căci le simt toate sub rasa de piele ca și cum ar fi psalmi de batjocură

Ar fi o lumina undeva, poate sus un reazam in orele scurse mult prea incet ca si cum m-as putea sprijini pe-un perete de aripi atunci cand imi vine sa cad... ar fi o palma fierbinte spun

Stăteam în celula aceleiași iubiri înfruntând în mizerie sentința nedreaptă de a ne sprijini unul pe celălalt împinși la incest căci eram doar noi doi și puteam fi și frați ne-am știut doar

Am făcut dragoste cu o secundă și s-a născut timpul pe care nu l-am avut noi doi niciodată și Timpul acesta era singur, neîmplinit, și atunci am smuls o fâșie din veșniciile lui și am

sunt vampirul propriei inimi mă hrănesc cu iluziile supurând pe pereții interiori ai cărnii... zvârcolit, mă adulmecă amintirile ca niște infecții cu colți... dar...ai

am căzut ca o stea – mă ridic cerșetor : din ce cauză?! –am amnezie.

Mă aștern ca un miel sub satârele nopții în groapa mea, casă lipsită de tihnă cu pământul în sânge punând rămășag că nici crucea nu-mi poate aduce odihnă căutarea de vise mi-e steaua din

nu ești obosită, iubito, sa alergi prin vise să te iei la întrecere cu îngerii punând rămășag pe sufletul meu? Nu mai certa nuferii, și eu mi-aș deschide petalele pe inima ta! Nu mai

piatră femeie sânge iubire nebun nebunie minune credință durere sat sarut carne acestea toate nu sunt substantive ci verbe... iar OM este

Am obosit să stau în carne nepriceput ca o fereastră-acoperită, îmi calculez mizeria de azi, coșmarul dintr-o noapte nedormită... aș vrea să mă conceapă cineva, să fiu un

,,Fericiți cei săraci cu duhul, că aceia vor moșteni împărăția cerurilor!” mi-am coborât duhul în trup și am sărăcit mă așteaptă oare vreo dregătorie? ,,Fericiți cei ce plâng că aceia se vor