dadal cristinel

Ma dor degetele, iubito, de cat am scaparat chibrituri pe mormantul meu; tu… n-ai venit sa torni macar o floare de cenusa doar…mi-ai zambit si-ai pus o poza cu un inger peste usa… ma dor

Stateam la fereastra cu un inger batran si betiv aprinzandu-ne unul altuia tigarile de foi… de scriptura… prin fumul versetelor ne ascultam rasuflarile, tremurand ca niste carti de

miroase-a tacere,iubito, a flori neisbavite de-asfintit aroma-I de praf peste urbe papusa cu ochi mi-a zambit si zgomot de vise mai este -in spatele nostru prea rar- miroase-a dulceata de

n-am sa plec niciodata,iubito/ imi sopteau pasii umezi pe strada...da,da! sigur! ah,pardon, ce sunt acestea? cuvinte...da,imi amintesc, sunt chestiile acelea pe care imi placea sa ti le atarn de gat

n-am sa plec niciodata, iubito imi sopteau pasii umezi pe strada n-am sa mor, n-am sa fug, n-am sa strig n-am sa las nici un strop de tamaie sa cada din noi, n-am sa-ti spun ca mi-e

cat de curat e aerul aici in umbra mormantului, ca o tacere-ndelung asteptata in urma cuvantului… vestejite statui,ne privesc inmiresmat cu ochii de sticla ai jucariilor frante, pe aleile

Surâsul tău- bătaia din aripi a unui înger, păcatul – unui demon! Ce, crezi că demonii n-au aripi? Dar cine, oare, scormonește somnul luceferilor adormiți în trupul nostru? Tu crezi că

sunt vampirul propriei inimi mă hrănesc cu iluziile supurând pe pereții interiori ai cărnii... zvârcolit, mă adulmecă amintirile ca niște infecții cu colți... dar...ai

piatră femeie sânge iubire nebun nebunie minune credință durere sat sarut carne acestea toate nu sunt substantive ci verbe... iar OM este

în spatele minunii suntem noi si El în spatele sinuciderii e un demon mișel în spatele nostru suntem noi fără noi în spatele curgerii sunt orele moi în spatele păcatului e multiplu de

în sentimentele tale de culoarea mării îmi plăcea să adorm ca un fluviu cuminte despletindu-mi visele de pe frunte în dimineața-nserării sărutându-te cu gust de ce-a mai rămas prin

Am făcut dragoste cu o secundă și s-a născut timpul pe care nu l-am avut noi doi niciodată și Timpul acesta era singur, neîmplinit, și atunci am smuls o fâșie din veșniciile lui și am

Sufletele chinuite sunt riduri pe fruntea încruntată a lui Dumnezeu -tâmplă frământată de iubire- îngerii sunt resturi de priviri aruncate în sus și scăpând de gravitația

Suspini,cenușă cetate cu-artere ciobite și spaime-atârnând în copaci, ce aer nebun îți transpiră prin pori când te-apleci în arcade și taci… Liniște!vreau să te-aud putrezind, prea multă

Am obosit să stau în carne nepriceput ca o fereastră-acoperită, îmi calculez mizeria de azi, coșmarul dintr-o noapte nedormită... aș vrea să mă conceapă cineva, să fiu un

au uitat și pietrele când a început veșnicia... au uitat și îndrăgostiții când s-a împreunat durerea cu fii oamenilor și s-au născut lacrimile -acești monștrii care au crescut și s-au

Îmi cântau stingeri de sfeșnic slobozind trupuri de înger în cripta din creștetul meu în orbite-mi crescură două vitralii și din ochii icoanei sau poate ai mei se scurgea frica de

Te caut noaptea-n lacrimă de heruvim îmi este dor de tine, nu mă tem, mă-ntorc mereu să mă topesc în ploaie ne regăsim la marginea furtunii vorbind în cântec fără versuri și refren mi-aduc

De-aș găsi, Tată, poarta prin care scoți sufletul din trup m-aș arunca prin dânsa fără milă de furia cărnii nemântuite căci le simt toate sub rasa de piele ca și cum ar fi psalmi de batjocură

Priveam pe fereastra crescută-ntre noi anotimpul iubirilor moarte… și stropii de foc prefăcuți în cristale în tine toamna iarnă se făcea… amanetam rând pe rând câte zile-au rămas pe un pic

Aș vrea să mă facă din piatră Părintele omului vechi Și cuvântul de viață nu-l sufle Ci cald să mi-l spună-n urechi Aș vrea să am trupul de marmură Să fie un sculptor cu mine Să am fața albă

Și dormeam, și dormeam Așternut printre moaște Încropindu-mi tărâmul În care Voi fi Numai eu Dumnezeu Sufocată materie între două vitralii Inspiram desfrânata batjocură A celui din