Aleile de noapte
Sunt un refugiu
Pentru pașii rătăciți
Ce nu-și găsesc ritmul
În spațiul luminii
Taxiuri monotone își așteaptă clienții…
Pe mine nu au unde să mă ducă
Nu vă supărați,
Cât
A iubi e ușor…greu e a răbda iubirea…
A nins cu piatră în sufletul tău
cu flori minunate de stâncă
petale-ntr-un zbor nefiresc de gingaș
căzând pe o piatră adâncă
zdrobite se macină
,,Fericiți cei săraci cu duhul, că aceia vor moșteni împărăția cerurilor!”
mi-am coborât duhul în trup
și am sărăcit
mă așteaptă oare vreo dregătorie?
,,Fericiți cei ce plâng că aceia se vor
Lucifer, înger trist
cu lacrimi niciodată plânse
cu ochi vicleni și obosite pleoape
suntem câțiva ce-avem plămada ta în oase
eu, mândrul și-nțeleptul lumii
noi n-am avut puterea niciodată
să
Am nevoie de un nou Dumnezeu
să îmi sufle și mie cuvinte
s-arunce minuni peste trupul meu greu
în tâmple să-mi picure sânge fierbinte
s-aud cum scrâșmește în creștetul rece
zvârcolită-ntr-un
Sângele-mi curge în hohote
ca râsul Satanei pe lespezi de templu pustiu
adăstând jertfa mea între duh și pământ
ca și cum aș fi mort, ca și cum aș fi viu…
nemurirea-mi zâmbește ca fată
Adorm neostoit
În închisoarea trupului – ca demon –
Nemistuită jertfă de-mpăcare
Cu felul meu de-a fi neîmpăcat
Mă culc
Pe așternutul gândului de Mâine
Respir cu frică
Sper că n-a fost
Mi-e frică să concep
ca și cum fructul gândirii
ar fi perisabil
obosit
-de nebunia sistemelor-
al meu miroase a gingășie
a sânge
sângele curs din palma
ce a strâns tulpina unui
Când Iisus a scris pe nisip
A scris numele meu,
A știut că voi trăi
Pentru că este Dumnezeu
Când Hristos S-a lăsat scuipat
A întors obrazul meu
A simțit că voi ierta
Pentru că este
Somnul…acest frate de sânge al morții…
Cădeau petale, iubito,
din spinii uscați, fără floare,
le simțeam ca prin somn armonia,
firavul sărut cu pământul.
Te speriai de cum cântă
Mă întrebam, femeie,
de unde lacrimi
sub genele mele,
când eu mă uscam din pântece
de dorul iubirii…?
Și apoi
mi-am amintit
dimineți și amurguri
când te purtai
pe deasupra trupului
Mă întreb
dacă cerul veșniciei are lună
pentru că de-ar fi așa
și adormit ți-aș da întâlnire
la miezul nopții
și mi-aș lăsa amintirile să te sărute
în ciuda trupului țărână…
mă întreb
daca
De ce să ne mirăm..
De ce să ne mai punem întrebări?
să ne mirăm
de sunetul pașilor de pe piatra rece a neființei
de tropăitul sacadat
ce calcă în picioare misterele
de petala
ce cade
din
dacă aș plânge pe cerul ochilor tăi,
ți-ai mai șterge lacrima vreodată?
dacă aș ști din toate cuvintele
de pe lume
numai verbul „sunt”,
l-ai conjuga împreună cu mine
„hai să fim” ?
dacă
nu ești obosită, iubito,
sa alergi prin vise
să te iei la întrecere cu îngerii
punând rămășag pe sufletul meu?
Nu mai certa nuferii,
și eu mi-aș deschide petalele
pe inima ta!
Nu mai
Ați cercetat vreodată cu atenție
fumul unei lumânări?
Ați ținut trupul ei zvelt
în mâini fierbinți
ca să simțiți cum se topește ceara,
cum se adâncește carnea în materia supusă,
cum aceasta ia
Mă aștern ca un miel sub satârele nopții
în groapa mea, casă lipsită de tihnă
cu pământul în sânge punând rămășag
că nici crucea nu-mi poate aduce odihnă
căutarea de vise mi-e steaua din
Stăteam în celula aceleiași iubiri
înfruntând în mizerie sentința nedreaptă
de a ne sprijini unul pe celălalt
împinși la incest căci eram doar noi doi
și puteam fi și frați
ne-am știut doar
Zambesc calendaristic intre patru secunde
si plang in eoni vestejiti si uscati
ma trezesc dupa soare cu visul de luna
racorind vesnicia de febra de noapte
in stropii de roua abia
Tu mai auzi, iubito,
Cum cântă nebunii
În veghile frunzelor căzute din noi?
Ce trist am făcut trei pași amândoi
Trei pași mai departe
De locul curat
Ne-am privit și-am văzut: eram goi !
Tu
Aș da cu blândețe tot ce-am sub veșminte
Bolnavului care la viaț-ar râvni
--Rătăcești, Ahashverus! Îmi șoptește culcușul
în care mă plec ca și cum aș dormi
pe care altar să îmi caut odihna
și
Ar fi o lumina undeva, poate sus
un reazam in orele scurse mult prea incet
ca si cum m-as putea sprijini pe-un perete de aripi
atunci cand imi vine sa cad...
ar fi o palma fierbinte
spun
DC