Poezie
Din ceară
1 min lectură·
Mediu
Ați cercetat vreodată cu atenție
fumul unei lumânări?
Ați ținut trupul ei zvelt
în mâini fierbinți
ca să simțiți cum se topește ceara,
cum se adâncește carnea în materia supusă,
cum aceasta ia forma odăilor seara,
linii rotunde ca umbrele lunii
într-o noapte apusă…?
Să priviți cum lumânarea
renunță la sine și devine fum
să ascultați visul din mine
cum crește și mă lasă și mă preface-n scrum…
să vă gândiți la fericire
când vedeți cum și fumul se pierde,
s-ascultați tunetul meu,
scrâșnirea în care arde noaptea mea,
mistuindu-se greu ca o frunză verde…
urmăriți dantela de flăcări
nesuportând forma concretă
arderea tristă a unei lumânări stinse
e-o durere dementă
nu îndrăzniți să v-atingeți
cu mâna de fumul nebun
ați strica armonia cenușei din scrum.
Ci să stați deoparte
doar privind cum se-nalță
într-o mută pornire de patimă arsă
nu-nțelegeți? Ceara stă frântă
și-ntr-însa se-mplântă
durerile noastre…
nu vedeți cum se stinge
materia blândă
într-o sete de pierdere,
ca și noaptea mea,
o speranță flămândă…
002.362
0