aici mă repar

Acum trei zile a murit un ilustru necunoscut, un prieten de-al unui prieten al meu. Numele lui nu mi-l amintesc, nici eu si nici prietenul meu. Tot ce se poate spune despre el e ca i se zicea \"Cămară\", unii, la betie, ii spuneau \"Debara\" sau chiar \"Coridor\", dar el nu se supara. El a murit de o supradoza, la fel ca si alti cativa inaintea lui din \"jucatorii de darts\"... asa cum Li spune in lumea in care, cand se lasa intunericul, niste baieti frumosi si niste fete splendide, plini de tatauje (semne ale unui timp care nu mai e) topesc pastile de Fortral in eprubeta, apoi le racesc in balta cu norooi de la rigola si apoi si le trag in vena. Am citit ziarele de a doua zi si nimeni nu vorbea despre Cămară. Si apoi au trecut trei zile si uite, eu nu ti-am scris un rand si trebuie sa marturisesc nici macar nu m-am gandit la tine. Cu toate acestea, dupa ce vreme de cateva clipe m-am lasat din nou purtat de farmecul jocurilor tale, am inceput sa simt iar acele groaznice dureri de stomac, simțind cruzimea supremă a existentei, adica aceea de a nu putea face nimic in fata nimicului, si cum ca acesta, nimicul deci, nu-si va da seama niciodata in ce masura eu sunt esential pentru axa lumii sau nu, eu, barbatul de patruzeci de ani, inca puternic si foarte marcat, deschis si totusi inchis. Atunci am auzit rasetele... la început am crezut că sunt doar ale tale, dar erau prea multe totuși, unele ziceau ca sunt blând ca o oaie, altele ca am niste ochi ca de lacusta, dar cele mai multe spuneau \"ești un hamlet batran!\". Si uite-asa m-am pomenit din nou in acea scobitura a dunelor de nisip unde am incercat iarăși acel exercițiu cu spatele si cu bratele intinse. Stiu, acela nu e un loc potrivit pentru ganduri energice, prea multe obiecte îți cerșesc un pic de atentie si o uitare definitiva. Dar m-am simtit bine citind, in acea ultima zi, (poemul) ca un om care urmeaza sa primeasca lovituri si care acum savureaza doar tăcerea.
Bobadil.