coasta blanca

cititorul acestor randuri poate observa tonul lor aparte, curgand printre imagini si sensuri fara nicio directie, lasand in urma un cimitir de simboluri. si va mai observa, probabil, putinatatea obiectelor. ca si cum s-ar fi temut de extinctie, poetii de azi au aruncat obiectele lor in poeme ca in arca lui noe. Li nu face asa. ca o pasare ajunge in inaltimi rezemandu-se pe aer si acolo nu mai bate din aripi, ametita de imensitatea spatiului. si este uluitor, pentruca odata ajunsi aici, la capatul oricaror consideratii grabite ca insasi existenta noastra si noi constatam cat de grea si plina de primejdii de tot felul este calatoria noastra spre cuvant. uneori poate este frivola, ca gestul cu care, dimineata, ne trecem \"sapte nori prin urechi\"... sau poate ca este malitioasa ca un \"magnet care ne tine vertebrele imbratisate\"... sau pur si simplu schizoida ca \"o coasta batatorita cu nume de femeie\". Pana la urma ce conteaza cu adevarat? mi-am pus aceasta intrebare de multe ori si incerc sa ma impac cu gandul ca nu lasam in urma nimic din ce ar putea fi cercetat... toate stiintele sunt strabatute si asimilate doar de lumina, toate experientele sunt cercetate, apoi refacute si finalmente abandonate. un fragment de piramida in care cautam visul prim fumul de tigara.
Bobadil.