Cucu Constantin

În ziua asta sunt ore tot mai grele Măsoară doar distanța ce crește între noi În clipe ca de plumb ce se aștern alene Pe drumul tot mai lung și tot mai înapoi. Din ceasul biologic, secunde

Ce aș putea să îți mai spun Când nu mai pot să îți vorbesc Decât să cred ca gândul bun O să-ți repete: „te iubesc”. Cum am putea opri noi clipa Când clipele sunt muritoare Cum am putea opri

Realitatea-i doar un vis Ce îl trăim, insomniaci Înaintând, ca niște raci, Spre zarea care s-a închis. Prin timpul nostru perisabil Secundele ne poartă lent Tot mai departe de prezent Spre

Te-am așteptat aseară să te prelingi în pat Dar ai fost ploaie și-ai ropotit la geam Așa c-am adormit și numai am visat Că te primeam, te luam și te aveam. Te căutam aseară prin vânt și prin

Traficul bucureștean este cu siguranță una din mândriile orașului, vorbind lumii întregi și nouă înșine. Este o poveste despre drumari vizionari, polițiști cerebrali și cetățeni îmbinând abilități

Aș vrea să pot să tac iubirea În gesturi, răsunând sonor, Dar îmi e frică să nu mor Știind că am tăcut, aiurea. Mi-e ciudă că, fără vreun sens, Ani fără tine au trecut M-am săturat să fiu un

Rătăcim pe cerul soartei ca un nor de meteori Ne petrecem nevăzuți printre lumi și printre sori Dar luăm foc, încet, încet, prăbușindu-ne prin vreme Străluciri mici, punctiforme, licurind ca ploi

Lăcrimează cu petale din copacii ne-nfrunziți În plouate dimineți, ce tânjesc după lumină Iar din cerul mult prea gri scuturând neobosiți Nori ce nu s-au terminat îi spun verii să nu vină. Din

Plouă lung, uscat și rece Pe cireșii ne-nfloriți Și cu umezite ace Iarna ce nu vrea să plece Coase pomii ofiliți. Ghemuit sub o umbrelă Văd magnolii avortând Flori, pe care le

Am să încerc, iubita mea, să nu-ți mai scriu vreo poezie, Voi zăvorî între sprîncene privirea-mi ce te cată, vie Că te iubesc, că ne iubim, nimeni vreodată n-o să știe, Voi învăța să potolesc

Mă scurg confuz prin lumea aparentă Ca un pârâu ce seacă de arșița din jur Săpând în realitate meandre fără contur Imagini zugrăvite cu var pe-un zid de cretă. La oamenii din jur privesc cum

De fericirea are grade militare Iubirea noastră –i amiral Ne poartă-n viață ca pe mare Fără să mai simțim vreun val. Dacă iubirea noastră–i ecuație Simplă, cu două cunoscute Aflate-n veșnică

Neliniștea pe care mi-o provoacă tendința mea de a nu înțelege spiritualitatea românească m-a făcut să deschid altă capodoperă a neamului. Miorița. Presupun că majoritatea cunoașteți balada. Pentru

Astăzi e zi a mărțisoarelor nedate A primăverii care ajunge prea târziu Pentru ca vise vechi, vise de mult uitate, Să stăruie o clipă, fără ca eu să știu. Și mă strecor la vale, prin ziua asta,

Plonjez în adâncimea unei zile oarecare Având ca singură protecție o ceașcă de cafea Înot printre minute, ce curg fără scăpare Și ziua se prelinge, fluidă, densă, grea Măsor cum trece ziua în

Ești mângâierea necesară Privirii mele însetate Și amintirea despre vară Din nopți de iarnă, înghețate Ești visul care îi lipsea Somnului meu fără contur Mocnita flacără ce-ardea În

În lipsă de idei mai bune, se pișă cerul peste noi Din norii albi și enervanți, cu fulgi din ce în ce mai reci Se-așterne neaua pe oraș, ca un cearșaf peste gunoi Și mă întreb, puțin nervos – „Cât

Încă un an ce trece, încă un an ce vine Torent săpând prin muntele de viață Soare intrând, apoi ieșind din ceață Lumini și umbre și zâmbet și suspine. A mai trecut un an fără

Poate că iarna asta va fi un pic mai scurtă Solstițiul ce va trece, ceva mai luminos Voi fi de negăsit într-un adânc de iurtă Va fi atât de bine, de cald și de frumos. Poate că iarna asta va fi