Copiii din Pwani Mchangani

Un mesaj simplu care îți merge la inimă. Atât poza cât și versurile sunt sugestive. Uscăciunea care apare în primul vers este sursa tuturor necazurilor acestor copiii defavorizați de soartă.
Se pune întrebarea de ce acești copiii așteaptă acadele. Deoarece acesta este momentul pe care l-a surprins fotograful, cum se poate vedea și din titlul fotografiei.

Empatia este o trăsătură constantă a sufletului tău sensibil care generează astfel de mesaje ce ne pun pe gânduri legat de ce întâmplă chiar lângă noi.

Magdalena Dale

iată că unii dintre ei mai au puterea să zâmbească, sfidând \"uscăciunea\".
câtă \"răbdare\" în așteptarea unei... acadele.

Ottilia

eu nu știu dacă ei chiar primesc acadele.

știu însă că, dincolo de ce chipuri expresive și frumoase au, acei araci sau ce or fi, de lemn, sunt ca niște bețe pe care stau acadelele.

corespondența asta am apreciat-o.

Magda,

o altă lume, alți copii decît cei pe care îi vedem zi de zi lîngă noi. ei m-au întristat dar în același timp m-au bucurat. copiii zîmbesc, iar inocența lor este dincolo de ce pot exprima cuvintele. uscăciunea parcă nici nu se mai vede. mulțumesc de semn

Ottilia,

așa cum scriai și tu mai sus, zîmbetele lor te dezarmează. m-a impresionat al treilea copil din stînga, el este cel mai rupt dintre toți, ți al treilea copil din dreapta care e trist. mulțumesc pentru semnul lăsat aici

Mădălina,

ai o bună imaginație. interesant este că și eu le-am observat ca pe ceva bine așezat în fotografie, chiar și Magda a vrut să scrie ceva despre ele, dar ea s-a rezumat la poem. mulțumesc pentru rezonanță. uneori ne iese foarte bine ce lucrăm, alteori în mai mică măsură, important este că facem ceva frumos și că perseverăm pe calea asta.

vă mulțumesc de cuvinte, bia

sugestivă, însoțită de un text, ce ar trebui să ne pună pe gânduri, dar nu numai pe noi ci și pe mai marii planetei

nu-i nevoie de glas
privirea spune totul -
tristețe,speranță

fotografie

privirea plină de speranță să fie. privirea copilăriei plină de acadele. mulțumesc de semn Nicolae. toate bune și spor la scris.

bia

privind fețele și îmbrăcămitea acestor copii, nu am crede că aceste ținuturi oferă turiștilor posibilități de comfort nemaipomenite, un mic paradis terestru. un singur copil zâmbește, de altfel el e singurul încălțat. cu bucuria și tristețea lecturii, george

Fețele lor îmi spun mai degrabă \"heeei, alea nu sunt acadele!\". Întotdeauna am apreciat copiii ca ei, pentru bucuria de a merge la școală, de a învăța cu orice ocazie. Pentru că pînă la urmă e tot ce au.
Într-adevăr, e o fotografie la care privești cu un ochi care râde și cu altul care plânge, ca să folosesc un clișeu...
Mi-a plăcut.

vă mulțumesc pentru semnele lăsate aici, și că ați rezonat cu acest textuleț. ideea este că putem rămîne cu ceva, și de fiecare dată cînd ne simțim nedreptățiți să ne amintim de acești copii, de acele locuri aspre de viață.

bia