Cristina-Monica Moldoveanu

da, mulțumesc, dar nu cred că îl voi citi. În definitiv mai există și termenul de om obișnuit. E un cuvânt care mi-a scăpat. Prostimea nu era poate mai demult un cuvânt cu implicații neplăcute cum e azi, ci doar o desemnare pentru a diferenția între "nobilime" și restul, sincer nu mai știu sigur, presupun doar (precum diferența dintre House of Commons și House of Lords). În mediul actual această diferență e fără obiect.

Mulțumesc LIM pentru clarificare. Chiar uitasem acel cuvânt, azi perimat. Ori poate ai vrut să spui 1948? Glumeam doar.

Domnule Coldea, vă mulțumesc! Clătitele acelea chiar erau dulci, preparate cu umplutură de gem sau ciocolată. Am auzit despre acele teorii la care vă referiți, dar nu am citit. Aveți dreptate, textul e de-a dreptul personal și mă bucură faptul că îl percepeți drept text emoționant, poate și fiindcă are anumite fragmente mai lirice, precum cel de mai sus.

Domnule Badea, aveți într-adevăr pretenții prea mari și poate și ele inutile legat de acest text, o povestire succintă în esență, în care apar pe scurt multe din amănuntele pe care le menționați mai sus. Nu e un fragment de roman, este un gen de memoriu scurt. Cred că poate fi și acesta un gen. Cred că domnul Badea va înțelege, cum se exprimă dumnealui. Îl mai aștept și altă dată în calitate de comentator sau simplu cititor.

Interesantă e și perspectiva ta Carmen pentru omul de rând drept rara avis. Mulțumesc pentru părere și comentariu.

Domnule Badea, sunt conștientă de imperfecțiunile de exprimare ale textului, dar cred că ele sunt de altă natură, nu sunt de acord cu dvs. Este mai degrabă o povestire mărturie, dar nu o lamentare. M-am centrat pe adevărul spuselor mele, am preferat să nu strecor în text vreo incertitudine (poate nu am reușit chiar 100%) sau vreun neadevăr. Este o povestire scrisă din perspectiva reală a unui om trăind oarecare stare de perplexitate și mirare copilărească. Cred că de multe ori așa se întâmplă. E un text personal, cred că e simplist sau copilăros, nu știu dacă mă înșel, dar vă mulțumesc pentru părere. Scrieți dvs. unul mai complex!

Mulțumesc pentru steluță și comentariu Carmen! Subiectul este prea vast, se pot scrie tratate voluminoase. Poate cu oarecare grabă și un final mai puțin reușit, am încercat să mă centrez pe câteva idei doar și să le leg într-un întreg coerent. Am insistat ami mult pe latura emoțională. Ai drepate, ar merita poate să mai lucrez la acest text.

Un poem care mi-a plăcut în așa fel încât simt nevoia să scriu un comentariu.
Aici simt o răsturnare realistă a sintagmei că bărbații vin de pe Marte și femeile de pe Lună. Aici bărbatul vine de pe Lună, partea nevăzută poate, iar femeia are apele pământului în ochi, se regăsește pe Terra, cu toate lucrurile ei firești. Eu simt că bărbatul își află pe pământ partea vizibilă a lunii în femeia iubită, așa cum dvs. spuneți frumos că răsare în prima strofă. Acel "ai jura că" îmi amintește de importanța și puterea credinței (ca în cântecul "only a paper moon"....etc.) ca forță germinativă și de lipezire a punctului de vedere. Iar regăsirea lunii pierdute duce la reîntregire, adică împământare. Femeia este principiu teluric (sugerat de parter și alte cuvinte) până și în ideea că îl înșeală pe bărbat cu el însuși, fiindcă remodelează din ceea ce cunoaște deja. Femeia nu se înșeală niciodată. Întrutotul aceasta este doar o interpretare simplificată a mea. Bărbatului îi sună ceasul, adică se oprește din rătăcirea timpului spre dreapta.
Dar, dincolo de aceste idei pe care le desprind și le explic, îmi place mult felul în care alegeți cuvinte cheie, felul în care enumerați acțiuni cheie ori tăierea versurilor care deschide și închide perspective. Dar nici eu nu sunt critic.

Fiindcă tot vorbeam de pagina mea de profil, vreau să precizez că a apărut o "buclă" în program astfel încât deocamdată mi se tot schimbă imaginea de profil încărcată. Se va remedia, am mai pățit. Poate e și vina mea, fiindcă nu am așteptat destul și am încărcat ami multe poze succesiv când nu mi-a ieșit.

Vă felicit încă o dată pentru poemul interesant cred eu, nici eu nu mint niciodată domnule Pașa. Îmi cer scuze dacă am lăsat vreo îndoială. Și vă apreciez sinceritatea cu care recunoașteți norocul de a fi studiat ceva frumos și nu doar marxism pe vremea aceea. Cum au fost mulți ca dvs. (Eu la examenul din 90 de admitere am avut ceva despre legea morală la Kant, oricum ceva din Kant)

:) Îmi place că știți să glumiți domnule Munteanu! Dar, în definitiv toți scriitorii suferă mai mult sau mai puțin de autofagie, pentru a cita de pe un blog din lumea virtuală sau chiar pe mine însămi. În texte mulți își rescriu viața domnule Munteanu, asta este. Și pe lumea cealaltă nu se știe ce este, așa cum se spune în popor.

Domnule Munteanu, este evident că e vorba de mine în acest text și că este un fel de jurnal sincer. Poate că ar fi trebuit să îl încadrez la categoria jurnal fiindcă acest site nu are cateogorie specială pentru memorii, biografie sau autobiografie ca altele. Fragmentul pe care l-ați selectat se referă la suferința omului viu și nu este o apologie a sinuciderii. Veți găsi oriunde că sărăcia este cauză principală a sinuciderii (printre altele) și printre altele sărăcia se datorează lipsei dreptului de a munci, cum a fost în cazul meu. Sinuciderea se poate datora și altor abuzuri și de aceea în acel fragment mă refeream la faptul că alți oameni, cei vinovați, nu se iartă pe ei înșiși, adică nu își îndreaptă greșelile față de unii nevinovați cel puțin. Desigur acum puteți spune că sunt paranoică și că nu am loc decât la casa de nebuni. Totuși am dovezi clare despre fapte din viața mea. Însă din păcate aici pe site nu trebuia să fie între noi un schimb de idei sau apărarea unor convingeri. Sau explicarea lor. Un text poate avea oarecare valoare literară chiar dacă este mai puțin explicit sau clar. De fapt numai atunci devine literatură, cum am văzut la alți colegi pe acest site, cum poate eu nu am reușit. Totuși textul meu nu este excesiv de mură-n gură și nici raport științific.

Domnule Munteanu, mă așteptam la un comentariu negativ legat de text din partea unui critic fin ca dvs., dar nu mă așteptam la atacuri mai mult sau mai puțin indirecte la persoană, eu știam că aceste lucruri sunt oarecum blamate pe acest site. În ce privește acuzele dvs., ele sunt nefondate:
1. nu am exhibat niciodată sentimente inautentice sau nesincere și mă uimește atitudinea dvs. după o viață întreagă de moralitate ireproșabilă din partea mea. Este cu adevărat un atac la persoană, eu niciodată nu am insultat pe nimeni.
2. nu pretind că sunt un sinucigaș autentic și nici unul cu voință Vă rog să mai citiți, dacă nu ați făcut până acum, despre diferența dintre suicidul femeilor și al bărbaților. Eu am fost doar o persoană amărâtă care s-a luptat cu nedreptăți mari pe care nu le înțelege deplin.
3. textul acesta poate nici nu este literatură și a fost scris de mine plecând de la titlul unei cărți, așa cum a cerut regulamentul concursului la care particip pe acest site. Dacă urmați linkul spre cartea respectivă (și sunt destule cărți la acea librărie pe tema sinuciderii), repet, dacă urmați linkul și citiți ce scrie acolo despre cartea aceea, veți găsi argumente împotriva convingerilor dvs. Și se explică de ce și cum se scrie o astfel de literatură sau ce vrea să spună personajul feminin din carte.
4. încheiați cu un fel de blestem deghizat,e ca și cum mi-ați dori moartea, ceea ce iarăși mă nedumirește, fiindcă nu am greșit ninmic față de nimeni și fiindcă eu nu am pledat în textul meu pentru moarte: acest text nu este, așa cum ați spus, o apologie a sinuciderii.

Oricum mă bucură comenmtariul dvs. Poate ați citit pe pagina mea de profil că monologul semiliterar sau cu valoare literară slabă e foarte dificil de continuat și ați înțeles să îmi răspundeți. Dar, repet, așteptam un comentariu legat de text.

Ca poem propagandistic este interesant, chiar bun. Recunosc că eu prefer textele cu altă tematică. Are nerv, ritm și imagini bine legate și creează iluzia unei false polemici. Ceea ce eu nu înțeleg domnule Pașa este de ce vă erijați în reprezentantul unei generații pe care poate nu o cunoașteți perfect. Dvs. sunteți născut în 1963, așa am citit pe pagina dvs., deci aveați 24 ori 25 de ani în 1989. Nu înțeleg la ce fel de prof de marixism vă referiți. Poate erați încă student. Fiind născută în 1971, eu făceam filozofie chiar în 1989 la liceu. Dar cert e că în școala mea nu se făcea defel marxism și nu se vorbea despre ateism și am avut dovezi că și în alte părți era atunci așa. Oricum nu ne frigeau deloc și orele de pregătire politică erau înlocuite cu altceva. Sunt de acord cu celelalte povești despre becuri, dar parcă e prea mult pește în poezia dvs. Ceea ce este ușor cinic în acest text e că vorbiți despre propagandă în mod critic și totuși scrieți poezie de propagandă, fiindcă așa se numește. Cel mai mult mi-au plăcut ideea privirii de pește în partea a doua, dar și temele mitologice amuzante din prima parte.

Am scris și eu câteva poezii pentru copii. Când eram mică asta visam: să scriu poezii pentru copii, mi se pare un lucru deosebit de nobil, în sensul ideal al cuvântului. Simt nevoia să o felicit din suflet pe d-na Vali pentru această bucurie și pe Ottilia pentru liniștea sufletească care i-a permis să se apropie de acest univers fragil. Chiar dacă eu nu sunt membru al comunității acestui site, chiar dacă sunt un simplu spectator, inima mea vibrează de atâția ani ca atunci când ședeam pe băncile școlii.

Este cel mai frumos soare-răsare pe care l-am văzut. Și rama-simbol și portretul lui Blaga uitat într-un colț (valoare demonetizată și răsucită) îmi trezesc atâtea amintiri. Simboluri din calendare străvechi, un final impresionant al textului, mereu spre dreapta privim spre ziua de mâine și îi oferim cu inima din stânga răsăritului de ieri.

Așa este Răzvan, mulțumesc pentru zefirul blând al cuvintelor tale.

Domnule Rachieru, mulțumesc pentru popas. Cum spunea Jacques Prévert : "quand on le laisse seul/le monde mental ment/monumentalement". Eu prin minciună am înțeles altceva aici, anume iluzia și vanitatea actului creator. Fiindcă omul, creatură infimă, caută să se asemene cu Dumnezeu, să depășească condiția de bob de rouă care oglindește și piere, să transforme realitatea din jurul său...

Dar dac-o fi un ceas în dar,
Antichitate de valoare,
Să fie ceas de buzunar
Ori ceasul de pe strada mare?

Eu cred că nu suntem o sinteză a trecutului, domnule Badea. Genul meu de existențialism îmi refuză această paradigmă, cred că existăm pentru a ne recrea în permanență. Sunt de acord cu ideea dvs. despre îngeri și vă mulțumesc pentru cuvintele alese.