cristina minea

d-le rodean, majoritatea scrierilor postate aici pe site le-am scris de mult, in prezent scriu destul de rar, imi lipseste timpul necesar concentrarii, astfel ca imi reprim micile idei care imi sclipesc pe creier din cand in cand..inainte ma trezeam si la 3 noaptea sa notez o idee...sau nici nu dormeam la ora aia. ...bine, nu va raspund la intrebare..
d-le tomescu, daca somnul naste monstri, de ce n-ar naste insomnia inspiratie si luciditate? cred ca v-am raspuns...:)
tuturor multumiri sincere ca v-ati oprit asupra textului meu, ca ati meditat si v-ati exprimat impresiile. e mare lucru implicarea asta.

nu exista ploi pagane...? hmm, sunt dezamagita...inseamna ca si Franz Marc s-a inselat cand a pictat cai albastri...cineva ar fi trebuit sa-i atraga atentia. oricum ar fi, pt. mine salbatic si pagan nu sunt departe unul de altul, iar la scoala am invatat, printre altele, de personificare. o intrebare: stii care e \"marea vacanta mare\"? te-ai gandit la asta?? sau ai citit subtitlul? ...as renunta la final, dar ma tem ca e o cheie mult prea importanta. cu virgulele, ce sa fac? ma chinui sa le dau \"delete\", ca am meteahna sa folosesc prea multe, sa fiu prea exacta si corecta si uneori exagerez. o sa studiez problema mai adanc si o sa caut sa inteleg mecanismul asta perfid care imi sufoca avantul poetic... si cand o sa-l prind de urechi...grrrrr!, o sa vada el...

cam rarefiata constructia, o cam bate vantul ce-i drept, ca un cuib golas intr-ale miezului - ala fizic numai, sper eu -, da care se tine teapan sui generis. ce-mi place mie la poezioara asta e ca nu-i deloc fortata, s-a conturat usor, cursiv; cand ma jucam de-a manageru de galerie de arta si de-a plictiseala. (si acuma tot de-a plictisul ma cam joc profesional, dar intr-o firmulita de publicitate...) hai ca ma abat de la subiect.
pai van gogh, care se-ntampla sa fie foarte pe gustul meu in perioadele lui pre-expresioniste, miza mult pe umbrele colorate, cum obisnuiau toti titanii in epoca.
multumesc frumos de apreciere. si ne mai citim.

eu am citit si m-am trezit si surprinsa si incantata. nu comentez numarul stelutelor, nu ma simt in masura, consider doar ca e un poem adevarat si merita recomandare. cat despre o asa-zisa trecere de la personajul masculin la un altul feminin, am recitit si nu am observat asa ceva. mai degraba ne-ar putea zbura gandul la relatia animus-anima, dar la incoerenta eu n-as zice. oricum, pt. mine palmele mici nu e musai sa fie mici la modul fizic, concret, ca alte referinte la prezenta unei femei n-am gasit. poate e discursul animus-ului tau, Alina; daca-mi permiti asemenea supozitii slab fondate. imaginea cu lipomii de sub pielea pamantului o s-o tin multa vreme minte. si cred ca simt destul de clar asteptarea, speranta, fiindca \"aman\" si fiindca \"poate ploua\"...

n-am mai citit un astfel de poem, la subiect ma refer. a fost ceva nou si revelator pt. mine. o poveste frumoasa, fara final. asa cum sta bine povestilor frumoase.
mi-a placut indeosebi tonul \"naratorului\", care cunoaste atatea registre de trairi-exprimari, de la sagalnic-jucaus, la aproape filosofic.
am observat si eu ca ai comis dublu greseluta sesizata si de nica madalina: \"fum al ei\" si \"vesnicie a ei\" sunt formele corecte. dar asta importa mai putin, data fiind calitatea textului...

intr-un tarziu, mi-au aparut si comentariile ajutatoare - speram eu - acolo unde trebuie. dar s-a ivit alta problema: ce te faci cu acei colegi care se opun tentativei de a fi ajutati? care se complac in ignoranta unei banale potriveli de rime si ritmuri, mai mult sau mai putin reusita, intr-un exercitiu de scoala, de care ei se declara multumiti, confundand acest aspect cu SIMPLITATEA unui poem, cu faptul ca ei nu vor sa se complice inutil atunci cand scriu.
mai mult, exista oameni care iti trantesc nonsalant ca ei nu se vor deloc poeti, dar atunci cand simt ca au ceva de spus, nu se sfiesc s-o faca...
complicat, nu? pe mine m-au lasat perplexa astfel de raspunsuri. presupun ca nu e cazul sa ma straduiesc sa ajut pe cineva in contra vointei sale, ar fi absurd, nu credeti?

buze de vant... superb, ce mai?! tot poemul, desigur. dar finalul iti ramane cel mai lesne in minte, in doua cazuri mai ales: cand suna infiorator de rau si cand e ingrozitor de bun.

e o poezie reconfortanta, sugubeata si inteligenta. dar m-am impiedicat de un mic hop de ritm: \"trupuri incalzite\" iese din rand cu obraznicie. da pariez ca te pricepi sa-l mustruluiesti si sa-l pui la locul lui. sa fie si el cuminte...

bun venit pe pagina mea si multumesc de citire si parere. pana acum consideram poezia asta conturata si inchegata. dar cine stie? niciodata nu-i prea tarziu sa intervii si sa reconstruiesti. chiar mi s-a-ntamplat de multe ori sa revin asupra unor idei-proiect sau strofe dupa o luna sau dupa ani. asa cum faci si cu o panza pictata, cand lucrarea e incompleta sau nesatisfacatoare, nu? e bine sa nu fortezi lucrurile, ci sa astepti momentul potrivit.

tematica e generala, dar cazurile la care m-am referit sunt particulare. s-a intamplat ca intr-o perioada relativ scurta de timp sa moara mai multi cunoscuti de-ai mei. una dintre aceste persoane invatase in acelasi liceu cu mine, intre timp imi devenise colega la universitate, la o alta sectie, era o fire chiar suspect de vesela si de bine-dispusa - intr-o zi, am aflat ca s-a sinucis. pur si simplu.
mai mult ca sigur ca aveti dreptate in ceea ce spuneti: ca oamenii nu mai au chef sa citeasca despre moarte, viata & co. dar eu n-am incercat deloc sa filosofez. am scris ce am simtit atunci.
e un amestec de pesimism si optimism, intr-adevar. asta sunt eu. fragmentul cu toporul si arborii ma caracterizeaza f. bine. am fost la un pas de marele final, la un moment dat. si dupa ce am fost salvata - dupa cateva saptamani de suferinta, cand doctorii, superficiali cum le sade lor bine de obicei, erau convinsi ca n-au ce-mi face -, am simtit o nevoie aproape nefireasca de lumina, de culori - o vreme, chiar m-am imbracat numai in culori vesele -, de oxigen.
va multumesc din suflet pentru comentariu si implicare si va astept oricand.

d-le rodean, mai intai imi cer scuze ca va raspund atat de tarziu. am citit intre timp \"personala\" dv. despre atelier si toate problemele lui. consider ca situatia se poate imbunatati, dar numai daca se doreste cu adevarat acest lucru. si cam ar fi necesar sa se doreasca.
obsevatiile dv. atente si clar redate mi-au facut o deosebita placere.
eu consider ca dramatismul e cu atat mai dramatic atunci cand il exprimi oarecum detasat, ca intr-un reportaj, pe undeva ingenuu-jucaus, pe undeva usor acid, neaparat cu o nuanta \"noir\".

uite, chiar tu ai gasit un bun exemplu de inserare a unui element prozaic, exact in tesatura poetica. e vorba clar de intervalul minutios calculat, scurs de la o anumita despartire. daca ofeream detalii si fraze construite cuminte si logic-gramatical, devenea totul o compunerica scolareasca, descriptiva, cum obisnuiam sa versific pe la 10-11 ani. nu crezi?
sa zicem ca s-a creat o sinestezie, unde iubirea noua (verde cald) trezeste amintiri uitate (episodul cu pasarea), cu recuzita ei de trairi - bucurie, speranta, dar vechea iubire (muzica lui santana, albastru amar) ramane o ecuatie deschisa.

cu parere de rau, va anunt ca nu s-a petrecut nici o schimbare inca in acest sens. chiar acum cateva zeci de minute, am fost dezamagita si trista sa descopar ca umilele mele incercari de a ajuta membri foarte noi ai site-ului, cu 2-3 scrieri - si alea in atelier - au fost de-a dreptul sabotate si trecute la offtopic. si chiar nu am scris vorbe ca sa ma aflu scriind. sunt poezioare jalnice, fara cea mai mica sansa de reabilitare si totusi vegeteaza in cimitir, ...pardon, atelier. de ce mai sunt acceptate?? atunci cum arata, Doamne, un text refuzat din start??? in atelierul asta stau de-a valma texte inegale valoric, de la unele care merita intrare directa pe site, pana la altele care nici n-ar fi trebuit gandite. chiar nu se poate face ceva? am pornit cu entuziasm in treaba asta, dar sunt tot mai lipsita de elan.

comentariile mele sunt cam aceleasi ca si in cazul celeilalte poezii din \"atelier\". dar de data asta, am gasit exprimari chiar anti-poetice: \"plang ce-n urma/ nu am facut cand trebuia\". cum adicatelea?? de cat timp scrii? mai ai si alte poeme, proze? si, daca nu-s indiscreta, ce varsta ai? e important ca sa-mi dau seama eu de niste lucruri... trebuie lucrate textele ca sa capete un iz poetic, se spune (si cred in asta!) ca scrisul este un fel de terapie - ca si cititul, as zice -, totusi ar trebui sa insemne mai mult decat vaicareala exprimata in limbajul curent, cotidian.

nu am inteles ce s-a produs in finalul poeziei, de ce s-a strangulat brusc ritmul. de asemenea, mi se par neclare versurile \"cu sufletul ranit in viata/ visand poate la o speranta/ poate un gand plecat.\". poate le mai descalcesti un picut. si se spune \"greseala\", nu \"gresala\", in caz ca nu e o eroare de editare. astept vesti bune.

nu spun ca n-ai dreptate, dar probabil ca la vremea respectiva (acum 5 ani si) nici n-am incercat sa fiu mai complicata. sunt cateva randuri - daca ma pot exprima astfel - foarte biografice. unele sintagme sunt mai prozaice decat par. Episodul cu pasarea, cel cu muzica, intervalul de timp sunt practic \"ad litteram\", nu au nimic metaforic.
multumesc pentru critica si incredere. si eu le-am primit cu drag.

atatea reusite patrunderi in atelier ma cam descurajasera. asta pana sa-mi fi sosit pe mail mesajul dv. multumesc, chiar m-a animat.
da, stiu ca e cam cliseistica treaba cu desfrunzirea, dar asa am simtit atunci. dadea bine si formal, in peisajul recuzitei, nu?
si da, \"asupra\" e cuvantul pe care l-am ales. nu e o eroare de scriitura.
cat despre gat si brate, ele sunt adesea mai frumoase si mai pline de personalitate decat o gura si chiar decat o pereche de ochi. chiar la propriul meu corp, apreciez cel mai mult gatul si mainile, oricat de ciudat ar suna.
iar cu pesimismul asta, sunt de parere ca numai idiotii convinsi sunt cu adevarat optimisti. nu credeti? pesimismul meu nu e infricosator, nu (mai) e depresivo-suicidal; e mai mult amar impletit cu acid din abundenta, ceea ce-l face mai prietenos. in advertising, acidul asta ar fi pe post de atenuator de agresivitate: de exemplu, intr-un spot la o bautura alcoolica, apare imaginea unei femei sau un craniu apare colorat in roz.

imi pare bine de cunostinta. multumesc de ganduri si de randuri. toate cele bune!

ma bucur sa aflu ca am postat si texte (mai) bune. multumesc pt. trecere si implicare. ce sa spun?! toti avem dreptul la opinie, iar eu sunt deschisa la orice comentarii, chiar avida as zice de pareri din afara.
sunt interogatii, intr-adevar, interogatii fara raspunsuri, dar asta nu e neaparat retorism, daca-mi permite-ti. considerati ca iubirea are raspunsuri? eu una am gasit mai degraba intrebari. nu astept raspuns, fiindca stiu ca nimeni nu e in masura sa mi le dea. si nu ofer raspunsuri, din simplul motiv ca nu le cunosc, nu le-am gasit. sau cel putin asta mi se intampla la momentul respectiv.
pot sa spun ca am scuipat versurile astea dintr-o suflare. era atata revolta si confuzie si ciuda si regret in mine; si mai ales, dragoste: lipsita de orice logica, goala de orice sens, cum indeobste ni se intampla noua, oamenilor. neputinta sa redobandesc, neputinta sa ma dezleg de sub vraja. poezia asta e un episod terapeutic din viata mea. atat. si, cel mai important, extrem de sincer.

si eu ma simt bine intre versurile astea, inca mai reusesc sa ma retrag, sa ma ascund sub coaja lor miraculoasa. am incercat sa continui firul liric, dar am dat chix, cum se zice. asa ca am decis sa las textul asa. la urma urmei, e o poveste fara sfarsit. si parca orice cuvant in plus ameninta constructia.