Cristina Lițoiu

Te ucid în mine fantasme de carne Sperând sacrilegii: de morți inumane! Mă descopăr avid de dureri și tristeți Într-o lume de vis, în cioburi de vieți. Ce vorbe de scrum îmi croiesc

Mi-e gândul oprit de repetiții, ce curg dintr-o memorie a sufletului. Iraționale, desprinse fluctuant din ceea ce am fost sau sunt. Teama de eu îmi alungă ascunse păreri... ce vin din moarte.

AX-I-OM “Să fi tot fost o fărâmă de ființă, iar… mâinile ei aproape translucide creșteau ca niște lujere în sus… în rugăciune.” Strălucind lumina, prin pânza cerului dincolo de

Cadavre împrăștiate într-o lumină tulbure Urcau spre viața de dincolo De ei Într-o lume a judecății imparțiale A trupului, a gândului, a zilnicei fapte Și-n discernământul conștiinței Nu

Te chem! te chem... Ecoul chemării se sparge. Fără să pot fi oprită aș vrea să mă uit umbră stingându-mi inima în ceva steril. În rest, natura își urmează cursul cu aceeași fatalitate - în

Culoarele reci M-au epuizat in veșnicii Ca o pauză în mărturisire Biciurile-mi sângeră-n gol Zarurile au fost aruncate Dincolo de matrice Copacii putrezesc În alegoriile resemnării Fântânile negre

Tatuez într-o lacrimă chipul tău scurs în oglinzi și inima-mi îmbătată în sânge încetează să plângă...

IARNÃ-N SIMÞIRI Iarna, cerul plânge în alb Și soarele-i mut în lumină... Un vifor haotic îmi tulbură gândul, Iar ești în mine, anotimp înghețat, Anotimp înghețat...

Nimic nu e exterior nouă poate doar, sufletul.

...Lasă-mă să mor, odată cu frunzele căci fecunditatea morții îmi va dărui primăveri nesperate!

STRIGÂND DUREREA -A fi fericit înseamnă a fi depășit neliniștea fericirii. -Ecoul răsună prin același sentiment. -Mi-am răspuns la întrebare. Nu… -Dumnezeul nu te pedepsește. Oamenii mari nu

Aș vrea să știu O rugă a-mplinirii Să-i spun iubirii - șoaptă Iar tu să-mi fii - cuvânt. Lumini incandescente În nopțile tăcerii, Să-nalțe doruri sfinte Pe cerul dintre noi...!

Primăvara luminii... ne-mparte gândul că norii sunt departe și, că iernile cernite n-au fost nicicând trăite. Un sentiment de verde crud mă răscolește acum. Și floarea renăscândă îmi dă miresmele

DIALOG EȘUAT 1. Doamne, de ce sunt eu omul? Din lut eu izgonit-am somnul... 2. Mult iertător fiind tu Doamne, De ce n-am primit nemurirea? Eterne secole ți-ar risipi trăirea... 3. Tu,

Lumina se naște , trăiește și moare Durerea învie, se-nalță și doare Iubirea plutește, se scufundă-n uitare Oamenii mint … Întunericul zboară spre lumea-i deschisă Inocența dispare, de ură

Îngălbenite poze într-un album uitat De suflet și de gânduri Aduc trecut și sentiment plecat, În temnițe de-amurguri. Și eu, și tu, și alte ființări Stinghere lumi ce-au fost, Mi se

Pașii-mi răsună greu, prin catedrala sufletului, căutand,fără slavă murmurul evangheliei... Pustiu. N-am găsit decat icoane șterse fără chip de Christ... Rătăcire. Într-un colț, năpădit de

RUGÃ NEROSTITÃ Ce imperfecte îi par razele soarelui unui orb, el neputând vedea decât umbra! Vreau să știu să alung tot c-n mine s-a pierdut

JUDECATA CLIPELOR “mor clipe mute, numărate și-n pacea nopții-nfiorate același vis vă dă ocol.” O.Goga Clipele se sparg într-un

Bătrânul sculptează tăcerea. Aleea Scaunelor premerge pașilor spre un minus infinit suspendat în noi.

Un joc efemer,de noroc si tradare, Sa jucam,dragul meu,aceeasi ispita Intr-o seara de doliu,cernita-n plecare, Sa jucam azi, la carti,iubirea traita! Eu pun jos \"simtirea\"adancita in

Sufletul se prelinge pe ziduri Ude de igrasia sfârșitului Iar strigătele sunt șoapte În sanatoriul imaginației nude. Sufletul nu dovedește nimic, O perpetuă curgere în același labirint

Prietene , e iarasi toamna afara si printre atatea umbre nu ti-e bine, eu ma-nfior si plang in prag de seara cand ma gandesc prietene la tine... Si- jurul meu cu picuri mari Tacerea sadeste

Într-o lume de vis De bani și marasm Abisuri pornesc Vânătoarea în oameni: Veșnicii pasagere, Un Iago cinstit, Exterioare iubiri, Un ateu prozelit. Într-o lume de vis Abisuri