Cristian Oravitan

ii distrugeam, in stralucirea dupa-amiezelor de octombrie, crizantemele, cu mingea de 13 lei dupa care, cumintenia pamantului, ma ascundeam in spatele unei carti viu colorate in care priveam litere

luna plina. cea mai scurta dintre noptile anului. din dosul privirilor ei se vede altfel. luna zambeste, dezbracata, juri ca-i trupul ei alunecand spre dus. eu sunt eu, isi spune, privind

nimic nu e important, nimic nu mai conteaza cand toate vorbele spuse trec printre noi ca o alta secunda din cele multe, cand viata nu este decat un sir interminabil de maine. nu pot sa ma joc

Cand eram mic visam sa plec; departe; sa fiu independent, sa nu mai am, zi si noapte, ochiul vigilent al parintilor in preajma. Sa nu le mai aud sfaturile, sa nu le mai suport reprosurile, sa nu mai

...si daca iti spun ca´mi amintesc de o noapte cu tunete si fulgere in care am alergat, amandoi, dezbracati, pe balcon, pe terasa, jucandu´ne, ca doi indragostiti, prin ploaia ce cadea

Fi\'mi\'ai, Doamne, doar odata complice. Da\'mi in dar cea mai lunga Dintre noaptile posibile. Cand, ca un bandit, dimineata\'mi intra\'n casa, peretii vor slavi din nou tacerea...

tu meriti cu certitudine un premiu nobel, nimeni, inaintea ta, nu a stiut cum poate fi ridicat infernul pana in rai, ma porti prin purgatoriu si incerc sa ma purific mai repede, flacarile

Nu poate sa doarma. Nu mai poate sa doarma. Serile se gandeste la ei iar in zori, de cum da lumina, daca nu este exagerat de obosit, pleoapele refuza sa se mai lipeasca. Draperiile nu mai folosesc la

Cum o fi, femeie, sa te dedici unui barbat in tacerea diminetii? Sa\'i furi admiratia prefacandu\'te ca nu\'l stii admirandu\'te! Cum o fi sa destupi lampa iar djinul iubirii sa inunde

Isteriile se alearga prin ochii mei. Ochii mei negri se plimba Pe o sarma ghimpata. Mersul lor Alene se-mpiedica de isteriile ce le taie calea. Acum se umple paharul Si’acum se sparge o

Domnisoara, simti cum zboara timpul? Maine sunt batran. Ma omoara, domnisoara, tot tutunul din plaman. E tarziu, inca sunt viu. Inc-odata se arata zorii, de ce-ar fi pacat cand o

Cum se inalta, Doamne, mireasa Ta peste aceste tigle rastignite langa tampa culme; nici culme nu’i pot spune, e o nepasare a inexistentei, o uitare mohorata. Fa, Doamne, sa sune un

Motto: “Oare nu exista esafod pentru cei care tac stiind ca ne-au orbit ne-au surzit ne-au insingurat” (Anni-Lorei Mainka) esafodul ideal vine cand te astepti mai

Cand se porneste sa sune la acea ora e clar ca nimic bun nu poate urma. Cine dracu’ te poate suna la sase si un sfert dimineata? E somnul meu, asa ca n-am sa ma ridic, nici sa pice tavanul peste

Iata-ma, stau cu spatele la Domplatte, dincolo de malul Rinului, mult dincolo, fara sa caut intrebari pentru raspunsuri, raspunsuri ce exista dar nu ma mai intereseaza. Deloc. Refuz sa renunt la

pe cand iti scriam acele randuri dormeai. ceata se trezea, morocanoasa, stergandu-si urdorile de sub pleoape. mintea iti hoinarea, gloaba, peste pajisti arse, gandurile zburau, fara noima

Muzica e sublima, omul care canta acolo n´o s´o uite niciodata, infloresc, poate, teii, in cantecul lui, totul e la fel ca anul trecut... si ploua, ploua infiorator, masina se opreste, deschid

Bine-am venit in zodia mizeriei umane, bine-am venit in paradisul creatorului de hiene cu chip angelic si vorba tremurata, bine-am prins a zace in trupul meu de lut, ranit de singurul

ma’ntreb ce’am pierdut; mai nimic, in general chestii despre care nu’ti mai aduci aminte; promisiuni… de cele mai multe ori, promisiuni ce n’au nimic de’a face cu regulamentul de functionare a

uneori nici nu e cazul sa murim. ajung zilele fara noi, una langa alta, ca doi obraji atingandu-se in caldura ultimei imbratisari, fara cuvinte, umbre ale gandurilor nespuse de teama sa nu

in mintea mea urla piazolla. un dos tres... tango, senorita! privim spre acelasi punct la care nu vom ajunge niciodata pentru ca mergem inainte doar pentru a reveni acolo de unde am

azi noapte a nins; aici, cand ninge, trebuie sa te trezesti la 3 AM ca sa te mai bucuri cat de un fulg. spre zori, pana si gunoierii, purtand ultimele urme ale ninsorii pe umeri, pareau

Ma bantuie Femeia cu miros de lavanda. „Pleaca”, imi spune, „vezi-ti de spiralele tale!” Plec. Pune mana pe telefon dar nu-mi vorbeste (Impacarile noastre vesnic scrise, Semne de carte

nu’mi amintesc figuri, locuri sau accidente. mi se preumblă prin priviri doar ochii tăi ca un roman în versuri albe pe care îl scriu din mersul vieții. aș fi putut învăța să cânt la