while you were sleeping...

Nu poate sa doarma. Nu mai poate sa doarma. Serile se gandeste la ei iar in zori, de cum da lumina, daca nu este exagerat de obosit, pleoapele refuza sa se mai lipeasca. Draperiile nu mai folosesc la nimic. De afara se aude un cuc si vrabiile (cica ar purta cu ele sufletele celor dusi) ciripesc obraznic pe balustrada terasei, duelandu-si ciocul cu parabolica antenei de satelit. Cel mai tanar dintre caini si-a inceput cursurile de paza cu lectiile de latrat. Deocamdata nu ii iese. Ar putea fi coloana sonora a spotului publicitar pentru rubrica „Schelalaitul Eutherpei\" din paginile \"catavencilor\". Se invarte de pe o parte pe alta, cu grija, de teama sa nu dea trezirea. Ea doarme, parca i-ar fi singurul scop in viata. Poate o face, pur si simplu, pentru ca ii e teama de riscul de a-si arata varsta. O varsta minunata, de fapt. Doarme frumos. Chipul ei luminos s-a lipit de ochii lui. Ar vrea sa o sarute dar, la fel cum ea probabil tine prea mult la tenul ei, el tine prea mult la propria piele. Doarme pasnic. Un brat intins deasupra pernei lui, rochita de noapte suflecata bine, o respiratia ritmica, imperturbabila ritmicitate, transferata paturii care coboara... urca... iar coboara... Ce naiba sa faca? Sa isi pregateasca o cafea, o lingurita decofeinizata, una normala, patru de zahar si apa fiarta peste acest amalgam revigorant. Apoi sa fumeze, lasand gandurile sa-si vada de propria fuga. Ar putea sa se apuce de una din cartile de pe noptiera dar ultima citita i-a lasat o impresie atat de puternica incat se teme de vreo dezamagire beletristica. Asta i-ar mai lipsi... Mai bine deschide laptopul si scrie ceva. Orice, nu pleaca de la vreo idee indelung rumegata. Arunca o privire spre pat. Ar face bine sa iasa pe terasa. Atingerea tastelor (in ritmul in care ii curg, uneori, cuvintele, seamana a ploaie de vara pe acoperisul de tabla) ar insemna inceputul unui nou drum spre o alta zi. Or, atata tihna cata ofera ora aceea matinala nu ar putea gasi niciunde pe lumea asta. O stie aproape si nici nu se sufoca reciproc. Faptul ca imparte patul cu ea i se pare, de altfel, un miracol in sine... Nu ar fi crezut ca va mai avea, vreodata, forta sa accepte sa coboare din asternuturi pe o singura parte. Uneori nu o poate inghiti. Il ucide cu zile... Chiar are nevoie de ea? Ar putea trai linistit, mult mai linistit, fara ea. Si, totusi, cat de dulci sunt diminetile in care ea doarme inca iar aerul camerei sade plictisit, impregnat de mirosul femeii. Probabil ca se va imbraca si va pleca, repede, inainte ca ea, peste vreo ora si ceva, sa se trezeasca. Imaginea diminetii nu merita stricata cu vorbe. Nici nu ar stii ce sa-i spuna. Prea mult dezmierd ii sta in minte si prea mult dezmierd strica, uneori. Nu... nu la ten! Ne vedem diseara!