Cristian Neagu

Cântă-mi despre noapte în versuri cât mai simple Dar... ai grijă ca luna să fie plină Când mă vei ademeni să mor câteva clipe, În Edenul iubirii; eu pradă, tu felină. Cântă-mi despre stele și

E-atât de limpede acum, chiar dacă doare, C-am așteptat zadarnic sentimentul reciproc Să îmi atingă sufletul, fie și dintr-o eroare; Dar pe drumul tău... n-am avut loc. Pe-ntreg pustiu al

Moartea mă ajută să îmbrac Giulgiul, care îmi usucă trupul Prizonier într-un spital sărac; Mă duc, vă las, e timpul... Săgețile morții una câte una Cu maximă precizie îmi sfarmă

A nins convalescent, a nins orbitor La hotarul dintre suspin și uitare Peste somnul pământului gol, Și peste tot ceea ce ne mai doare. A nins chiar și peste lacrimi stinse În emoții pure,

Ridică Doamne cețurile împărăției Tale Acum, când lumea acesta fără de contur Înregistrează solemnitate-n catedrale, Prin neființa confratelui Artur. Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile

Cai de foc cu stele prinse-n coame Mistuie timpul turcoaz până la orbire, Nechezând motivați că îmi este foame De-o clipă abastră, stinsă în iubire. Cai statici, cai de lut Mâncându-mi blânzi

Albinele au îmbătrânit prin stupi Existând riscul de a muri în propria lor miere, Contingent al trudei răstignit pe stâlpi, Eșuat legal în triste emisfere. Miroase-a stătut în Parlamentul

Rece de toamnă, nuntă pe sfârșite, Ritm molcom de țambal, Se doarme stingher pe mese răvășite, Se-ngână baladă de penitenciar. Cântecul de jale se propagă În ritm leneș, cu greu înțelesele-i

După încheierea programului ce sunt dator a-l acorda slujbei, discret, când cimitirul Bellu stă să se cufunde în tainele tenebrelor, pașii mei, pe aleea figurii nr 9 emit o cadență distorsionată ce

Ca într-un desen de Cucerzan De după umbre liniare dese, Aștept în resemnare an de an Toamna, cucernică libațiune de reflexe. Îmi este sufletul împădurit cu mesteceni, În toamna

Colorând foaia blocului de desen Mă cățăram pe vârstele mele mici Uimit că progresiv Dimensiunile se puteau măsura cu un echer. Drept replici La pubertățile zbenguite prin

Am putea recupera ceasurile risipite clipă cu clipă Golind cerul de crengi până la nesădire, Doar dacă ne întoarcem prin dicteul formulat în pripă La vreascuri, fum și cenușă, osmoza

Păcatul meu de a iubi este încă viu Asmuțindu-mi în priviri șerpi înfierbântați de venin Asupra sânului tău marmorat, pe care îl știu Ascuns cu grijă, sub cămașa subțire de in. Femeia care n-a

Mi se prelinge ceața pe tâmple în actul sacru Al decesului iubirii prin crasă monotonie; Chemați să-mi cânte capriciul numărul douăzeci și patru Violonistul concertist, cerșetor la Academie Ca și

Motto: "Poezia nu este o cheie franceză să se potrivească oricărui cap de șurub" -Nichita Stănescu- Vă scriu prietenește

Printre copacii toamnei aliniați spre a da onorul Bat clopotele în țăndări de suflet stins, Chemând sicriul ce-ți poartă lin odorul Către proaspătul, -neiertător- mormânt deschis. De

În cimitirul pașilor mei îngrop urmele lăsate Monotoniei implacabile, sub cețuri cernite, Care duc către femei feciorelnice despuiate, Împietrite funerar deasupra spiritualelor

De plinul toamnei tremur gol Multiplicat în desfrunziri, Subscris cromaticului protocol Semnat cu brumă pe tulpini. În trecerea ei către absolut Una dintre clipe m-a călcat în

Mo gajo, tu n`ai janes? Avem rege și-mpărat, Jucăm dublu rol pervers Cu ajutoare de la stat. Suntem de neam roma-nii Presupunem că am veni din India de Nord-Vest; Avem limbă scrisă din anul

Îți place poezia mea. Te fascinează. Cât de tânără zburzi prin anotimpurile îmbătrânite, Cât de bătrân mă văd lângă tine la amiază; Te rog, nu mă iubi. Este iluzoriu acest mers înainte. Iubire

Dragă Adrian Păunescu, Tot ce ai depus cu patos în cultură Făcându-ne atunci mai buni, mai patrioți, Prin fenomenul care însuți tu ai fost poete, Astăzi a devenit desuetism, a devenit uzură În

În privirea ta ninsorile au stat, Determinând monotonia albă să respire Prin singurul punct negru, subsemnat Sufletului meu, atins de risipire. Știu! Știu cât mă iubești dar... oglinda ta Arată