Ascunde în ochii-ți zâmbind
a luminilor nopții durere
din jocul plătit în tăcere
când pleci la-nceput de-anotimp
dansând între stelele moarte
născute din globul de-oglinzi
când nu mai poti ca
Decât să cadă-n noapte peste umbre
le-au spus profesorii, mai bine,
râzând, în plase de mătase
îl prindeți, obosit de vise,
cu aripile-ntinse ...de un deget
pe florile închise în amurg
să nu
Un înger bătran
pe drumul destinului
s-a împiedecat
de o treaptă de aur
lucitoare, sterilă, perfectă
l-a durut cât a spus:
te iubesc
și-a murit... mai departe
În fiecare zi cineva
îmi aduce aminte de tine
uneori este o pasăre
ce-mi bate în geam
dar se sperie când m-apropii
alteori o pagină albă
printre paginile mele scrise
fără sens
rar,
Așteptam pe marginea universului meu
lângă ultimul semn adânc al intristării,
soarele roșu se oprise acolo
mângâindu-mi tâmplele a despărțire
Am potrivit lumina a dulce-nserare,
am lăsat
Aripile sclipitoare de pe reverul bluzei, șnurul de argint răsucit pe degete ca-ntr-un descânt, cele trei picături de aur condensate din labirintul cine știe căror vorbe sau note divine, toate
Între a fi plecat
și a nu fi fost niciodată
eu sunt ceea ce
tu nu poți înțelege
chiar dacă prin sângele nostru
curge aceeași iubire otrăvită
de aceeași eternitate.
Locul
unde
marea
înaintea
nemărginirii
iubește
țărmurile
adevărului
Lacrima
ultimei
mistice
ierni
înaintea
iertării
truditei
amiezi
Luna
unind
muritoare
iubiri
nesfârșite
în
Au înflorit copacii-îngeri... iar
Să ne îmbete-n noapte și visare
Parfumul lor e cel care ne doare
Când ridicăm iubirilor altar
Se-apleacă-ncet spre noi a mângâiere
Și floarea albă-n creștet
...în universul proporțiilor de aur
există o singură capcană
din care sângele se spală ușor
și toate celelalte ieșiri
sunt controlate matematic
de un principiu fundamental:
întotdeauna mori
Chiar dacă anul laș se va termina
Și eu nu voi fi acolo
Cu sufletul de vânt și de piatră
Să mă sparg la fiecare cuvânt
Ca o lacrimă în ultimul vers
Din ultima strofă a poeziei
Ce n-am
anotimp certat și bolnav
cu îngeri obosiți și murdari
ce se târăsc peste cer
poezia destrămată și rea
ținând calea privirilor
gânduri învinse de păsări
timpul, timpul sărac
ucigând pentru
Stânca rezemată, cu frică, în mare
plângea cu lacrimi de nisip,
valul, ca o altă iubire, se spărgea
cu lacrimi de sare
sculptându-și veșnicia-n mistere
murind împreună în mare
val și stâncă-n
CF