cristian catalinoiu

e poate un joc aici cu diminețile petrecute fără oprire sub pașii mei cu zorii scuturând încă adormiți zațurile nopții niciodată sfârșite e poate un joc aici înlăuntrul nostru te scoli te speli

e ca o întrunire de afaceriști ai nimicurilor fiecare își negociază propria putință a neputinței aici nu stă nimeni ai fi tentat să spui după fiecare privire e strecurată după obiectele care sunt

și câte-o seară din asta se destăinuie nouă lungă între luminile răsărite una după alta pe înălțimile stâlpilor acolo unde florile râd strălucit și unde dumnezeu veghează ca o baliză

acum începi să respiri între noi lacrima aceea care spală ochiul pe dinăuntru niciodată ivită și-ntre palme un scaun pisica torcând de la unul la altul și luna cojind amintiri undeva în

mi-aș pune poza într-un calculator comprimat pe ecran pixelii mă vor înapoia privirilor vast ca o întrebare uitat-a fi pusă mi-aș așterne imaginea surâzîtoare și clară cu cravata înnodată înspre

aici terasa își ascunde privirile între pereți între două șiruri înguste de ziduri renovate stăm la aer strânși între brațele șezlongurilor scurtate de necesitate spațiul nu mai trebuie nu mai ai

la paris ningea peisajul pe-o mână chipul ei fremăta fericit într-o rână o să te-aştept ferecat într-o armură frumoasă poate o să mergem la cafenea să

și ar fi privit ochii ei ca pe-o înlesnire necesară uite gura aceea răscolind glasul ei privindu-mă pe furiș e o măsură a frumuseții râsul ei o așezare a liniștii în berea nepăsător sustrasă din

În tolba unsă cu chiciură dorm săgețile cu penele zdrumicate și lemnu-nflorit sub dvere ochii tac și palma asmute ecouri pleoapele curg până la buze tăcerea preumblă prin vârfurile

încă ne urmărim viețile de pe trotuare diferite permanent cu ochii pe celălalt să nu fugă să nu se rătăcească te miri unde în vreo vitrină sub un portic pe care de fapt autoritățile (aceste

și tot aș sta la balcon să mă fac tot o privire și apoi să m-azvârl prin sala unde oamenii stau și ascultă cu privirile întotdeauna la pândă cu urechile foșnind după sunete și tot m-aș preumbla

înaltele fețe luminate nu le poți cuprinde se revarsă peste marginile îngustului ăsta de spațiu peste toate peste poate toate breșele se scurg înspre altundeva aici inteligeța e compactă adunată

aici spațiul se hrănește cu aplauze se îmbibă de ele duhnește pe-aici a aplauze eterne ca și clipa în care așteptăm să se aplaude mâinile unele de altele într-o veșnicie continuă a

ți-am văzut exoscheletul împroșcând cu trafaletul mintea-ți plină de rugine ea curba în forme fine o mișcare unduioasă timpul tot gemea prin casă c-o privire de cașmir ghiță ca un

mă aflu printre strângătorii de vieți peticite viața funcționează aiurea aici în haltele păstrate între un lucru și altul între o culoare și-un alb-negru facil și vechi până la nostalgie caii

și uite așa s-a făurit până și apărătoarea pentru bărbie să nu mai sufere vioara pielea omului plină de sunete acum protecția își face efectul zbuciumele viorii colcăie note care nu se mai lipesc

E uns cu miresme ciubota si-o tine felina pe glezne si-n pantecul ars cu verdeata asmute matreata pleoapele-si le prefira pe ochii brodati cu carambul micimii…trei gloate de frati ia-n brate

el o cunoaște pe denisa o știe îi spune pe nume își drege glasul la ea și se vaită să-l întrebe ce are viața se repede-ntre ei cu patru sau chiar mai multe picioare e oarece vânzoleală pe-aici se

este aproape târziu să mai cauți prin semnele zilei vreo întâmplare nemișcarea se înegrește purulent acolo unde distanțe răstălmăcite sorb lumina și dau tăcerii un aer firesc când stai

specimenul ăsta e atât de adâncit în el ochii voștri ciclopici foarfecă întreit ghearele gândurilor structurați polifemul în politețuri nebănuite și nu zice gura voastră la unisonul

gheata s-a-mpiedicat de prag semn rău e ca un dulău vremea afară care latră mușcă te prinde în ghiară când ieși s-o-mblânzești mă abat pe lângă noroaie să nu le strivesc prea tare să nu le