Covaci Oana Maria

Eu am 1001 de vise Tu cam tot atât de multe realități Între noi răsar kilometri de suflare Pe pragul de jos al fiecăruia din cele nouă ceruri În căutarea unui pământ pe care Eu în sandale

în vene îmi înnoptează ultima zi o lehamite plombată cu globuri roșii mă zgândăre pe obraji vitrinele pâlpâie auriuri xeroxate și zâmbete de plastic s-ar putea să mă împiedic de fulgii

Femeia preferă trenurile de mare viteză care-i zgândăresc pielea Inimile gigant desenate pe tocurile ușilor așteaptă să cadă Palmele se agață mereu în cârligele miopiilor Picioarele lovesc umbra

pentru fiecare cuvânt în plus se sparge un munte fâșii de lavă șiroiesc în gură arzându-mi cerul fumuri negre de cenușă îmi umplu ochii cad falduri de mătase roșie lipită de gene pe brațul tău

Să scriu atunci un clișeu despre unduirea infinită a morții Zori neatinși încă se strecoară în fiori reci pe stradă. Prima mână de om e moartă Apoi a doua Înțepenirea a trecut în

Prima moarte ar veni obraznică și mi s-ar cuibări în cămașă un monstru cornut care-mi înțeapă coastele cu coada sulițată și singură cu coastele pe dinafară i-aș face morții respirație

Miroase-a mare tulbure și-a alge Și-a lacrimi de neștire s-a sărat Tot țărmul și nu știe cum să-și plece Fruntea pe pântecul nefecundat De apă vie, plânset... și se lasă Perdea de

Poetul ridică din umeri Amiaza de piei s-a golit aleargă-ntre gări fără număr și azimi în ochi i-au dospit... minutul se face tămâie e fum peste șine de ceară șuvițe de

O să te compun încet din fărâme de tine aici e o bătaie de inimă în stânga un gând mai jos o pâlpâire de lumină câteva sunete mi se ascund în palmă degetele tale s-au făcut

"Ghirlanda dragostei" mi se înfășura în ochi ca iederă pe un vechi templu hindus. O iau din raftul bibliotecii și o așez cu grijă în punga de in, pe care scrie, albastru pe bej, Târgul de carte

Falanga de lemn indică pe hartă, inima Jumătate de pânză, cea din carne, se abandonează pictorului Cealaltă jumătate de pânză, din hârtie, se dă poetului În spatele lor, galeriile sunt

Pe mână mi s-a răsucit beteală, de timp nuntit în ochii de erete... și torn cu mâna, minutare-n ceasuri, îngălbenite cearcăne-n perete! Argintul nopții flutură pe punte, forme fluide se

și chiar dacă ți-ai astupa gura cu palmele de câteva ori pe zi tot ai fredona orb corala bucuriei între ceața de dimineață și cea de seară când ai putea să iubești câteva senzații stranii de

Privește lumina mamă răsfrântă în verde muced cum se topește peste bulevard cum se destramă pe morminte ascunse sub betonul încins și uite cum ard golurile lumii între amintirile

aiurezi îmi spui în timp ce numerele mele se transformă în tigri care-și înscriu dungile în listele lungi de așteptare pentru a se face tămâie, aur sau smirnă ori tufișuri în

rămâi aici cu plânsul care-mi pătrunde domol irisul lângă pianul care își potrivește coada neagră în sufletul ca o boaba uriașă de sare lichidă... de o parte și de alta a lui stau mările

Tagadam, tagadam, tagadam... Nu se aude decât darabana bătută cu degetele, furios, pe blatul mesei. - "Fraiero", îmi șuieră un gând în urechea dreaptă. Rapid îmi înțeapă creierul și iese ca un

câteva degete îmi gâdilă tâmplele timpul se strecoară prin urechi țiuind pe timpan și degetele gâdila timpul până-l apucă râsul ca pe-un copil zurliu desfăcându-se în evantai de foste

acolo traviata nu moare? te întrebi sufocat de modelul stelelor crescute falnic între vocalize de amenințare pe care dantelăresele le-au brodat pe albastrul infinit paralela 45 a rămas în

Fă ploaia asta să-mi clipească amiaza în cearcănul din oglindă acum cand stelele s-au rupt din prapurul cerului și împacă-mă cu vegherea ochilor Tăi și sună-mi noaptea la ureche câte patru

Mâinile mele sunt vinovate pentru toate cuvintele neînvățate de buze și pentru fiecare suntet îngropat în trupuri necunoscute vârfurile degetelor mele au mirosit mereu a cetină pentru că