Poezie
Călătorul
1 min lectură·
Mediu
Poetul
ridică din umeri
Amiaza de piei s-a golit
aleargă-ntre gări fără număr
și azimi în ochi i-au dospit...
minutul se face tămâie
e fum
peste șine de ceară
șuvițe de sori se ridică
din umerii tăi către seară,
și-aștepți
între conuri albastre
de umbre terestre,
mioape,
când iarba-nnora-va pământul
să-ți crești limbi de șarpe pe pleoape
pendula s-o-ntorci către tine
pe muchii de șină să scrii
cum timpul
se strânge-n albușuri
și roata îți mușcă
când vii
din carne...
în noduri se strânge
durerea,
în palmă strângi roci
și picuri din ele-ntuneric,
de munte golit
când te-ntorci...
Pe șina albastră și ruptă
sub axe-ntrerupte de veri
cu limbă de șarpe pe umăr
peronul te-așteaptă să-l zbieri
în pulsul dintâi
și-ntr-un ultim
allegro de Bach vegetal
ți-s gările-aprinse
de ochii
-nverziți într-un nod mineral
002122
0