Mă agăț de tine mamă,
de iubirea rostogolită...
Stelele azvârlite de tine
luminează cămașa albastră.
Semăn ecuații,
printre cuvinte negăsite.
Spăl cu lacrimi,
trupul recompus.
Inima mea,
arsă de
Viermi care scuipă cuvinte
gâdilă trupurile.
Gândurile îmbătrânite
dansează confuz,
se izbesc de nori,
mănâncă speranțe
și plâng deseori ca niște prunci.
E atâta libertate în neființă,
zidul
Câteodată dezgrop trandafirii,
cuțitele îmi pătrund în stomac,
acolo unde a început totul.
În ochii orbi adorm tăcuți fluturii.
În suflet, spinii caută sare
precum magii căutători de
Mă alint în brațele tale,
idee de fericire, copil-bărbat-uitare...
Noi, munți de trandafiri fără petale,
ne înțepăm când ne iubim și plângem .
Dragostea fură culorile cerului,
pietrele oftează,
-1-
Ii aminteam ca arde focul
in marul acela, jumatate zemos
Imi raspundea albastru
despre trupul lui,
imbracat intr-o panza de apa.
Am crezut ca e ceva de
Fluturii pedalează biciclete,
își iau în zbor și visele.
Gândacii fumează elegant,
își înnoadă la gât demnitatea,
în cravate albastre,
frumos apretate.
Respir frumusețea altora,
sângele meu
Iti insirui cuvinte
si goliciunea dintilor
din muzica patrata
imi ingheata orice
stangacie;
in desfranarea cerului,
numai lui –
concertul cu tot felul de papagali,
ca nulitatea
Aș putea să îmi imaginez trupul peste ocean sau în alt oraș,
să mă transform într-o fotografie purtată de vânt.
Aș putea să mă ridic, să plâng și să plec.
Astăzi sunt un covor de frunze, toamna
plânge cămăruța amintirilor;
sub tălpile noastre
cerneala e verzuie...
miroase a frunze negre
și parcă bucata de pământ
din mâinile tale
nu plutește pe apă,
dansează în hârtia tristă...
Am
Mi-a plăcut cuvântul tău prietene,
În reiubire te regăsesc,
Sufletele noastre coapte
Împrăștie miros de pâine caldă.
Străbat pădurea stearpă,
Ecoul surd îmi alungă
și soarele și norii.
Îmi e
vizitam sângele netăiat;
acum o lună
aș fi putut să te sărut,
nu mi-aș fi cusut
pântecul în poeziile tale.
Eram apă
în mocirla
cu litere înțepenite;
mă dureau ochii
de la atâta alcool
și tu
semnez un cuvânt pe chipul
încremenit în pânza de păianjen.
viermii timpului
dau târcoale trupului,
deformează interiorul.
lumina își murdărește voalul,
în pragul nebuniei
umbrele se
Acum câțiva ani
aveam cenușă în ochi,
mă plimbam în deșert
și căutam înțelegere,
nu apă...
Nu îmi era sete,
dar aș fi înghițit
tot nisipul firbinte.
Trupul meu căuta soarele,
să-l vindece,
să-i
în fiecare cameră găsesc
câte un copac care plânge.
fereastrele adulmecă tristețile norilor,
acolo sărutam timpul,
îl transformam în culoarea verde
și îi respiram trupul, suflarea,
parcă urma
Sunet al mâinilor reci
Aprinzi candelă verde în priviri cu surâs amar.
Biciuiești imagini, cartea albă se închide:
Inima de copil diabolic vorbește enigmatic,
Numele meu cântă sunete ale mâinilor
capcana cu miros de flori
e ascunsă în grădină,
te duci cu sufletul,
să prinzi fluturi
și te trezești neputiincios,
paralizat, în caniculă.
prietenia cerului
cere bir
e secetă acolo,
la
te recunosc ca tată,
atunci când am învățat să evadez
tu mi-ai dat creion,
tu mi-ai tatuat pe degete
alfabetul fanteziilor.
tu mi-ai dat pătură
atunci când monștrii timpului
mi-au înfrigurat
Ploaia dezbracă,
nuditatea lemnului putred
zâmbește ca singurătatea...
Zidește haina neagră
în trupul său
de parcă vântul
i-ar fi lăsat sufletul gol.
pleacă pe
frustrarea încolțeste îndrăzneț,
se extinde în fiecare celulă a corpului.
amintirile albastre încă mai dor
deși hârtia în care sunt închise
se îngălbenește și timpul
devine confuz.
alfabetul
Apus de soare,
vis pe jumătate roșu,
prezența ta în trupul fără uși, fără ferestre...
Amintiri,
frânturi între cer și pământ,
mă întreb cum poate locui moartea în noi,
cum ne găzduim
pastel fără culoare,
bucată de pământ
pătrunzând în piele
și mâinile impăturite
în cenușă.
număr frunze.
a plecat
copilul cu vierme
bătrân pe chip.
devine uneori copac
sau
CM