Dansul orgoliilor
Plouă. Dansez în ploaie... Apoi vii tu și te prefaci că vrei să îmi ții o umbrelă. Dansul ploii e defect sub umbrelă și nu am timp să te repar pe tine, cel care ai umbrela... Dacă mâine va fi
În ochii orbi adorm tăcuți fluturii
Iarna aceasta grea pentru tine o simt și eu, durerea ta, redeschide cartea aceea în care am ascuns rănile copilăriei. Știu că mă iubiți și văd cum primăvara pândește tăcută printre liniile de
Reîntâlnire
Parcă ieri ne țineam de mână în pădure, demonii cântau atunci la chitară, steluțe negre ne luminau calea. Zilele acelea gri, prietene, mi-au servit drept ancoră mulți ani. Lumina ta, de atunci,
Culorile pământului mi se agață de suflet
Totul e atât de frumos și parcă nu m-am bucurat destul... Culorile pământului mi se agață de suflet, aș vrea ca timpul meu să încremenească aici, printre frunzele multicolore, durerea mea
Astăzi, durere...
Durerea mea e în carnea ta, e în pereții pe care îi respiri, e în singurătatea trăirilor... E în copilăria verde, plină de spini, de uitare a chipului pământiu, de frământări și de
Încercare
capcana cu miros de flori e ascunsă în grădină, te duci cu sufletul, să prinzi fluturi și te trezești neputiincios, paralizat, în caniculă. prietenia cerului cere bir e secetă acolo, la
Eu...
Dacă voi putea vreodată să fiu eu, oare mă voi recunoaște? PLumbul tău e templul tău... Tu-l transformi în fluturi, Fluturii îi înalți către cer, Alergi după ei să-i prinzi, lași și pe alții să
Pun mâna pe condei
Gândul acesta, că mă reîntorc la condei mă transformă într-o umbră fără vârstă. Dorul de cuvânt se rostogolește în câmpia uscată, parcă învelitoarea aceasta nu-mi mai aparține... Eu sunt
Apă peste trup
Plouă cu dor, peste trupul refugiat... Miros de frumusețe, gust de iubire, freamăt de foc în după-amiaza ruginie. Plouă cu jale peste timpul-copil, zile împăiate, ochii bătrâni, pământ
Nostalgie
Vorbele unora ruginesc prematur, M-am săturat de cuvinte defecte și plombe cu vise! În piața sentimentelor, nu poți târgui orice, dulceața sufletului e marfă rară! Privirea aceea
Păsări mioape
Păsări mioape ce se încred în ceruri, îmbrățișează albastrul și vântul le poartă destinul. Rătăcesc în calcule exacte, străbat întunericul și strâng în trupuri libertatea
flori din zăpadă
pe urmele dragostei, descalț trupul de fragilitate, țin sentimentele în congelator. m-am dezbrăcat de mine, de două ori. privesc cu melancolie icoana din colțul camerei, mă întreb pe unde
undeva acolo în suflet frunze
frunzele respiră praful gândurilor, libertatea de a mângâia cerul în țarcul acesta uman e o cafea dulce peste pânza de lacrimi. amorțeala trupului, tulburată de adierea fantasmelor, se
Să nu mai fii
Viermi care scuipă cuvinte gâdilă trupurile. Gândurile îmbătrânite dansează confuz, se izbesc de nori, mănâncă speranțe și plâng deseori ca niște prunci. E atâta libertate în neființă, zidul
pierdere
frustrarea încolțeste îndrăzneț, se extinde în fiecare celulă a corpului. amintirile albastre încă mai dor deși hârtia în care sunt închise se îngălbenește și timpul devine confuz. alfabetul
Îndemn
fiindcă femeia e un mic dejun te rog să te saturi și să fugi, să cucerești lumea. fiindcă sufletele noastre sunt legate, trei perle într-un șirag de mărgele, te rog să nu ne rătăcești atunci
***
mâinile modelează lut uscat uneori curge apă prin piele dar nu suficient. visul prinde contur, a fost o clipă care nu s-a evaporat inutil. pământul acela dulce îl poartă acum la piept ca o
stare de spirit
Durere tămâiată cu aduceri-aminte fugi în altă poveste, ai greșit episodul. Secundele tremură ca o gelatină, săgeți din alte vremuri dau uneori târcoale palatului aurit în care
o altfel de zi
Cerul se dezbracă, își imaginează o rochie portocalie, copacii vopsesc trupuri în galben, pământul își potrivește o perucă roz. Astăzi am aranjat câteva stele în păr, am acoperit membrele cu
durere
semnez un cuvânt pe chipul încremenit în pânza de păianjen. viermii timpului dau târcoale trupului, deformează interiorul. lumina își murdărește voalul, în pragul nebuniei umbrele se
sentimente
Torțe care împrăștie viață, amintesc că dincolo de tine e un morman de pământ…. Viața e o peșteră care mestecă lumini, pielea devine fosforescentă în strigătul uitării. Tânjesc după
flori care îneacă în dezgust
cuvintele sângerează ca un apus, tinerețea rămâne captivă, așteptarea e îmbălsămată în fluturi, gândurile sunt împrumutate din mai multe vise, literele intră în piele, cifrele aleargă
evadare
Durerea din corpul meu se extinde, ca un virus intră în pereți, intră în vise intră în aerul pe care îl inspirăm și eu și tu. Despre nebunia de aseară... camera era deja bolnavă, nu pot
mozaic
Ziua aceasta e pătrunsă de alergii, roșul pictat pe tavanul prea înalt provoacă migrene, albastrul care curge în trupuri are cerneala expirată. Ochii, de un verde smarald, nu se potrivesc cu
