Disperare

Acum câțiva ani aveam cenușă în ochi, mă plimbam în deșert și căutam înțelegere, nu apă... Nu îmi era sete, dar aș fi înghițit tot nisipul firbinte. Trupul meu căuta soarele, să-l vindece, să-i bandajeze razele arse. Încurcam atunci scenele, eram în urma timpului, sau înaintea lui... Marionetele din singurătatea mea nu îmi oblojeau sufletul, glasul de înger mă întrista și mai mult. Copacii din viața mea au alergat după mine, să-mi țină umbră... Deșertul meu s-a tranformat într-o pădure neagră.